Stafia de la Borşa (povestire) – în Revista de suspans, nr. 8/ mai 2013

Aventura începe Dincolo…

http://revistadesuspans.ro/proza/stafia-de-la-borsa/

In curand: Stafia de la Borsa (povestire)

 

Moartea nu este decât începutul…

 

[tot textul aici] Eseu: Gothic uber alles sau despre fantastic şi realism în literatură

Deşi orice operă literară, oricât de fantastică, încearcă să pară cât mai verosimilă şi deşi cititorii, conştienţi fiind că au de-a face cu o fantezie, resimt, mai mult sau mai puţin, acea foame de a „realitiza” fantasticul, adică de a da credit evenimentelor trăite prin lectură, atunci când vorbim de SF şi Fantasy, e limpede, nimeni nu se aşteaptă la realism, şi mai ales nu în aspectele ieşite din comun ce caracterizează aceste genuri.

Când vorbim de fantasticul abordat de scriitori precum Mircea Eliade, V. Voiculescu etc., din nou, deşi conţinutul operei ar putea fi unul realist, însăşi această denumire de „fantastic” îi neagă din start verosimilitatea, indiferent de conţinut.

Pe de altă parte, există genurile mai realiste (poliţist, thriller, aventuri, istoric ş.a.), în care nu se dă nicio atenţie elementelor fantastice, dacă cumva acestea ar fi prezente.

 

Grosso modo, chiar dacă se întrepătrund şi sunt proprii tuturor genurilor literare, să evocăm cele două modalităţi principale de transmitere, respectiv înţelegere a mesajelor unei opere: modul alegoric, simbolic etc., a cărui decriptare face apel la cultura acumulată de cititor şi un mod ad litteram de receptare – probabil, preferat de o majoritate din ce în ce mai largă a publicului.

În mod normal, codul sau simbolismul cultural al cititorului ar trebui să concorde cu cel al autorului – şi ambele să fie în armonie cu unul global, ca ansamblu coerent şi ierarhizat al valorilor intelectuale universale. Însă în prezent cititorului i se cere un efort suplimentar dacă doreşte o lectură lucidă: el trebuie să se aştepte şi la posibilitatea ca scriitorul să refuze să mai dea curs codului cultural clasic şi să încerce să-l schimbe până la nivel de celulă, adică până la semnificaţiile simbolurilor (de exemplu, ceea ce toată lumea ştie că este rău este prezentat ca fiind bine şi invers). În acest caz, cititorului, pe lângă mijloacele clasice (convenţionale) de analiză a sensurilor textului, îi mai rămâne la dispoziţie o tactică: să-l identifice, printre rânduri, pe personajul-autor şi să-i urmărească stările şi reacţiile faţă de cursul acţiunii şi faţă de deznodământ.

 

Revenind, ceea ce ne sugerează modul în care ar trebui să înţelegem sensul şi mesajul unui text este, înainte de toate, însăşi denumirea genului literar în care acesta se înscrie în mod declarativ; dacă ştiu că e vorba de fantasy sau SF, ca cititor sunt „obligat” să nu iau lucrurile „ad litteram” – chiar dacă, din punct de vedere al conţinutului, ar fi poate cazul. Invers, dacă ştiu că este vorba de un gen realist, voi acorda scriiturii respective, din oficiu, acea încredere pe care o reclamă realismul: cenzura mea interioară ia o pauză, sunt gata să accept că realitatea operei se suprapune perfect cu realitatea de zi cu zi, chiar dacă în cea mai mare parte ar putea fi vorba de ficţiune, şi sunt tentat să receptez mesajul ad litteram; mă aştept la o lectură mai relaxată în ceea ce priveşte decriptarea sensurilor, deşi nu neapărat la una uşoară, şi aceasta în funcţie de tehnica literară utilizată.

 

Ca atmosferă, genul gothic este caracterizat prin gravitate, care, corect dozată, invită la reflexivitate, în vreme ce fantasy-ul şi SF-ul induc o stare mai relaxată cititorului (evident, în mod diferit). Sigur, cu cât se apasă mai mult pe pedala gravităţii, cu atât mai mult starea de reflexivitate este mai descurajată, rolul cititorului devine tot mai pasiv şi greutatea senzaţiilor ameninţă să dea la o parte sensul sau mesajul operei, când acestea există, punându-se pe ea însăşi în prim plan şi ajungându-se astfel la „horror”.

Eroismului propriu heroic fantasy-ului gothicul îi „opune” „posteroismul”, un eroism autoignorat amestecat cu o anumită doză de mizantropie, indusă de efectele pe care le are viaţa de zi cu zi asupra sentimentelor noastre pure – sau pure cândva.

Genul gothic este un… personaj care are „în sânge” tendinţa de a merge în căutarea unor cauze (vezi ancheta poliţistă) învăluite în mister, un mister cu atât mai supraomenesc (asemănare cu motivul „căutării” (iniţiatice) proprii heroic fantasy-ului), cu cât şi apăsarea sentimentelor este mai mare. Este fascinat mai degrabă de a atinge cu degetul transrealul decât de transreal însuşi – logic (întotdeauna logic!), odată misterul dezlegat, dincolo de frontiera dintre lumi, aşa cum subconştientul i-o şopteşte, va putea scăpa şi el de teribila-i apăsare… Sau poate nu? Şi de aici permanenta ameninţare a tragicului.

Interiorizat şi însingurat, deoarece este „altfel”, chemat să fie mai mult decât este (condiţie asemănătoare, de altfel, cu cea a scriitorului, în general), veşnic nemulţumit de prezentul din ce în ce mai meschin, dar şi de viitorul probabil care, cu infailibilitate, pare că abandonează valorile probate de-a lungul istoriei de care el se simte legat şi care îl ajută să discearnă între bine şi rău – între binele şi răul unei situaţii, între, pur şi simplu, a fi bun sau a fi rău –, el este gata să dea cunoscutul pentru necunoscut sau pentru acel altceva decât banalul cotidian şi se află într-o perpetuă căutare de a trăi (în viitor) un trecut care să se ridice cu adevărat la nivelul valorilor pe care le-a generat.

Este un „nobil decăzut” şi dezinteresat, rebel faţă de… ordinea rebelă (aşa cum, ca gen literar, a apărut ca reacţie la raţionalismul excesiv al iluminismului), veşnic apăsat de o chemare adâncă şi neştiută de care nu poate scăpa, aşa cum nu poate scăpa nici de răul şi nici de binele (!) din viaţa sa, blestemat să fie om adevărat, blestemat pentru că vede răul, conştient că nu deţine puteri de zeu dar inconştient că este un semizeu; este cel care anticipează Sfârşitul cu mult înainte ca acesta să-şi facă apariţia, care suspină când ceilalţi râd…

Atunci când ultimul om va dispărea, cineva va suferi de unul singur pentru toţi. Acela este gothicul. Patetic? „Fantasy”? (Lui oricum nu i-ar păsa!) Nu, este realism în stare pură. Deoarece el nu poate altfel, nu are încotro…

 

Singurul gen care poate sta alături de SF şi fantasy fără să-şi piardă pretenţia asupra realismului şi care, în acelaşi timp, la modul cel mai credibil, poate cuprinde şi elemente ce ţin de supranatural, este gothicul. Acesta din urmă permite modul cel mai realist de a aborda supranaturalul, un  supranatural fie imaginat, fie considerat ca făcând parte din… viaţa reală, atunci când concordă cu accepţiunea spiritualităţii tradiţionale (creştine), ca spaţiu în care, de altfel, gothicul îşi are rădăcinile.

 

În mod ironic, exagerările specifice genului oferă echilibrul perfect dintre cunoaşterea convenţională a imediatului şi contactul cu necunoscutul “de dincolo”.

Iar cititorul nu este trimis, aprioric, nici înspre interpretarea exclusiv alegorică, nici înspre cea literală, totul rămânând la latitudinea sa, el având ocazia să apeleze oricând la oricare din modurile de receptare avute la dispoziţie, pe măsură ce avansează în lectură.

Despre textul gothic nu se poate spune decât după închiderea cărţii dacă a fost „fantezie” sau nu. Sau poate nici atunci. Şi aceasta în funcţie de capacitatea noastră de interpretare.

Adevărul, acel adevăr căutat instinctiv de cititor, poate fi prezent sau nu într-un text, însă cu certitudine poate fi prezent în interpretarea acestuia.

Eseu: Despre fantastic şi realism în literatură, în Revista de suspans nr. 6/martie 2013

Tags

fantastic, fantasy, gothic, gotic, postmodernism, realism, realitate, suprarealitate, transrealitate

………………………………………………………………………

Interiorizat şi însingurat, deoarece este „altfel”, chemat să fie mai mult decât este (condiţie asemănătoare, de altfel, cu cea a scriitorului, în general), veşnic nemulţumit de prezentul din ce în ce mai meschin, dar şi de viitorul probabil care, cu infailibilitate, pare că abandonează valorile probate de-a lungul istoriei de care el se simte legat şi care îl ajută să discearnă între bine şi rău – între binele şi răul unei situaţii, între, pur şi simplu, a fi bun sau a fi rău –, el este gata să dea cunoscutul pentru necunoscut sau pentru acel altceva decât banalul cotidian și se află într-o perpetuă căutare de a trăi (în viitor) un trecut care să se ridice cu adevărat la nivelul valorilor pe care le-a generat.

Este un „nobil decăzut” şi dezinteresat, rebel faţă de… ordinea rebelă (aşa cum, ca gen literar, a apărut ca reacţie la raţionalismul excesiv al iluminismului), veşnic apăsat de o chemare adâncă şi neştiută de care nu poate scăpa, aşa cum nu poate scăpa nici de răul şi nici de binele (!) din viaţa sa, blestemat să fie om adevărat, blestemat pentru că vede răul, conştient că nu deţine puteri de zeu dar inconştient că este un semizeu; este cel care anticipează Sfârşitul cu mult înainte ca acesta să-şi facă apariţia, care suspină când ceilalţi râd……………..

(Continuarea aici: http://revistadesuspans.ro/eseu/gothic-uber-alles-sau-despre-fantastic-si-realism-in-literatura/ )

Misterul

În sfârşit, am înţeles misterul… Misterul căutat în toată viaţa mea, în cărţi şi vehiculări de idei ale unor minţi jucăuşe precum salturile de delfini. Misterul ca panaceu universal ce veşnic se ascunde în poveşti, se cerne printre pagini, alunecă printre degete, fuge mereu un pic mai repede decât privirea. Care îi lasă pe oameni să spună că, de fapt, el nu există, că ni se pare. Care se lasă înlocuit de simulacre de mistere şi de măşti, moarte încă de la început, dar totuşi stă în preajmă (înger al lucrurilor moarte).

Noima Căutării însăşi, scopul lecturii, în legătură cu care ne petrecem zeci de ani întrebându-ne: merită? La ce ne poate ajuta, palpabil?, misterul care face să ne îmbrăcăm zilnic cu învăţătura ca şi cu o haină neînţeleasă dar călduţă când afară e frig, câteodată aspră şi grea ca însăşi penitenţa, dar de care ar fi prea târziu pentru noi, josnic şi iraţional să ne lepădăm, înţelepciunea bătrânilor – speranţa bătrânilor mai noi că bătrânii din vechime au ştiut ei ce au ştiut (cea mai mare comoară) –, misterul pe care l-am căutat de când mă ştiu, l-am înţeles, ţin minte că da, dar din nefericire l-am uitat, ca şi cum aş fi visat şi răspunsul a rămas prizonier dincolo, precum acele obiecte pe care cu înverşunare copilărească le ţinem strâns în mână când visăm pentru a ne rămâne şi după ce ne vom trezi…

Ca şi cum ar fi nevoie să-l înţeleg de mai multe ori pentru a-l putea păstra mereu în caseta sufletului. (Şi încă, „mereu” nu înseamnă „pentru totdeauna”). Dar acum pot spune oricui: Taci, bătrânii de demult ştiau ei ce ştiau şi mai ales eu, cel din trecut, ştiu sigur că am văzut ce am văzut…

„Sabia de foc” (o notiţă)

„Acum, în faţa spaţiului alb pe care evenimente neobişnuite aşteaptă să se aştearnă, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la imensa dificultate a sarcinii mele. Dar, pe lângă chemarea sufletească, pe care ar simţi-o fără îndoială oricine ar lua parte la întâmplări ce pot schimba pentru totdeauna cursul istoriei, consider, mai ales acum, că, în primul rând, este vorba despre datorie. 

Iniţial, m-am înscris în Serviciu din absoluta convingere că…”

Cu o grimasă plictisită agentul îşi aruncă privirea în afara clădirii oficiale unde numai pentru câteva ore Serviciul îşi mai putea desfăşura activitatea, urmând ca, în funcţie de informaţiile primite, întregul dispozitiv să se mute în viteză într-o altă locaţie.

Trecuse prin prea multe ca să mai creadă că, în meseria lor, patriotismul ar putea fi vreo virtute. Clătină din cap. Oameni şi oameni… Din aceleaşi evenimente, din aceleaşi situaţii… câţi înţeleg ceea ce se presupune că trebuie înţeles? Realitatea era aceea: o seară întunecată, ploaia căzând des printre rarele clădiri înalte şi pustii sau care păreau pustii, veşnica fugă de sateliţii unor puteri mondiale care le puteau deveni oricând duşmane şi niciodată prietene, permanenta obsesie pentru drămuirea resurselor… Realitatea era gri închis, în aşteptarea de a deveni, mai devreme sau mai târziu, neagră; un joc implacabil de şah între doi adversari puternici care ameninţă să te câştige, la un moment dat, pe tine, tu neavând nici măcar dreptul să joci.

Iar patriotismul, aici, ar putea cel mult grăbi înfrângerea sau acutiza pierderile.

Ca de exemplu şirul de evenimente dubioase despre care vorbea acel raport de care trebuia să se ocupe acum… El ştia un lucru: că echilibrul de forţe între Uniunea Occidentală şi ruşi se dovedise a fi benefic pentru ţară, însă acum putea fi mai rău, mult mai rău, şi asta pentru că nişte fanatici s-au crezut chemaţi să ia parte la acea acţiune controversată, folosindu-se de un artefact misterios venit nu se ştie de unde, denumit, metaforic sau nu, „Sabia de foc”… (În alte circumstanţe poate ar fi zâmbit dacă s-ar fi văzut ţinând în mâini un dosar top secret pe care scria, cu litere tipărite standard, „Sabia de foc”.)

Iar acum, după toate informaţiile, dezertorii ar putea să se afle chiar acolo unde toate focurile se încrucişează, la Istambul (Constantinopol, cum îi spun ei), şi asta dacă au reuşit, printr-un miracol, să treacă cu succes de poziţiile ruşilor…

Şi el, ei, ascunşi în casele lor conspirative, stăteau şi aşteptau… Ce? O minune? Ei nu au fost pregătiţi şi nici plătiţi să spere în minuni. Să creadă şi să se roage separatiştii anarhişti ai Grădinii şi colegul smintit care i-a atras şi pe alţii după el în acea operaţiune nebunească…

Poate că pe undeva sperau totuşi ceva: ca războiul, până la urmă, să nu le radă de pe faţa pământului ţara; al treilea război mondial să nu fie, pentru ei, în acelaşi timp, şi apocalipsă…

Colinde mai altfel

Soldatul de la Marasesti

Tags

alexandru dan, cedari de suveranitate, cedari teritoriale, patriotism, poezie

-          transcris de Elev Administratie N. Dobre, Roman, 31.1.1919

In areopagul din odaia sumbra,

Acolo unde solii pacii stau tihniti la sfat,

Vine fara de veste, se strecoar-o umbra.

Cine e mosafirul? Vreun nebun? Un beat?

 

Sa turbure asemeni solemne tabieturi

De intelepti…! Au cine, cine a indrasnit?

Iata, lacheul in haine de lux si cu fireturi

Voi s-alunge grabnic pe acel nepoftit.

 

Dar umbra ii raspunse: “Domol, camarade,

Desi nu port ca tine straie boieresti

In ast sobor si mie un loc, cred, mi se cade

Caci eu ma numar printre aceia… care-au murit la Marasesti.

 

Eu sunt ostas din gloata si pe a mea tunica

O cruce de aur cu spade nu vedeti…

Dar am patruns aicea mandru, fara frica,

Desi am doar crucea de lemn si cu lopeti.

 

Eu si cu fratii care s-au jertfit ca mine,

Ca sa vorbim de pace ar fi o vorba in vant

Pacea noi o gasiram, in sfarsit, d’a bine,

O pace sigilata cu un pumn de pamant.

 

Transeea am impins-o mai adanc cu-o palma

Dar in adancul brazdei, si acum si noi

Traim o viata dulce adormiti de-a valma

De parca niciodata n-ar fi fost razboi.

 

Insa-auziram ca si voi doriti pace

Si-atuncea toti ostasii, vecinii din mormant

Pe mine m-au ales sa vin incoace

Deoarece aicea cica au si eu cuvant.

 

Eu-s racanul Tudor, leatul optzeci si sapte

Cu o muere-acasa si un fecior pa front

Si-o scroafa in ograda cu trei purcei de lapte

N’am fost bogat tare, insa n-am fost nici tont.

 

Dupa un an de lupta m-au dovedit vrajmasii

Hei! Dar am secerat si eu pe multi din ei

Deci nu ma plang pe mine, insa imi plang urmasii

Nevasta, flacaul, cu scroafa cu purcei -

 

Boeri Dumneavoastra, ei mi-s toata averea

Si aidoma e pasul celorlalti soldati,

Flacaul, muerea, si scroafa si purceii,

Cand pacea veti tocmi-o, sa nu mi-i uitati.

 

Si mai ales ograda! Pamantul, doar o falce,

Da’ e pamant cu sange de strabuni muncit,

Sa stiti, daca dusmanul venetic o incalca

Pe veci tot neamul nostru va fi afurisit.

 

Nu dati un deget din pamantul tarii

Turc, bulgar, neamt ori ungur, oricin’ a indrazni

De a va cere aceasta, rostul adunarii

Voastre pentru pace merge pan’aici.

 

Blestem altfel cadea-va din bolta cea albastra

Daca la cea tocmeala va aratati sfiosi

Dar si mai groaznica e blestemarea noastra

D’aici, din mormantul sfintilor stramosi.”

 

Astfel grait-a umbra si-apoi iesi din sala

Fara ca sa cracneasca niciun intelept

Numai lacheul tantos in livrea de gala

Smerit spuse: Prost e, dar zice drept!

—

Din “Patericul manastirii Ciolanu”, de Ioasaf Popa, Ed. Valahia, 2000

(Asta nu e a mea) Apostolul lupilor

“De cateva saptamani, vanturile se napusteau ca niste limbi de balaur peste albele intinderi ale Scythiei. Tavalugi de praf si ciulini se involburau rostogolindu-se pustiitor deasupra rarelor asezari din apropierea Istrului. Prin stufarisurile baltilor, haite de lupi infometati urlau spintecand amenintator obrazul sarat al noptii. Ochii le sangerau, caci foamea ii chinuia ingrozitor. Adulmecau aerul si, deodata, porneau la atac. Undeva, o oaie ratacite behaia disperata. In cateva clipe, din trupul ei ramasesera doar smocuri de blana insangerata. Putinii oameni care se incumetau sa se indeparteze de bordeie nu se mai intortceau. Zilele treceau una dupa alta, la orizont se bolovaneau trunchiurile unor nori pamantii prevestind o iarna lunga si geroasa, cam cum erau toate iernile in acest colt de lume.

Dar iata, in zare apare o mogaldeata. Umbra tot creste, se apropie. Pare a fi un batran. Se sprijina intr-un bat. Hainele ponosite s-au albit de praf. In barba i s-au incalcit cateva fire de iarba. Paseste usor, fara sa se grabeasca. In urma lui, la cativa pasi, cinci, sase oameni , imbracati la fel ca cel din fata, merg linistiti. Oboseala le-a asezat pe chip o masca ridata, ca de ceara. Doar ochii le sunt vii. Parca lumineaza ierburile tepoase peste care pasesc. Sub muchia dealurilor, soarele, ca o moneda de arama, prafuit si el, coboara incet, parjolind uscaturile. Se insereaza. Calatorii se apropie de niste bordeie. Zarisera lumina unor focuri.

Treziti din incruntarea zilei, lupii au simtit in aer mirosul cald al fapturilor. Ca la un semnal, au pornit pe urmele lor, adulmecand cu nesat mirosul proaspat din iarba. Ajung la ei, ii inconjoara maraind in preajma lor.

Deodata, plesniti ca de traznet, raman tintuiti la pamant, ca niste mormane de pietre. Privirea calatorului nostru ii impietrise. Dupa cateva clipe, dezmeticiti din inclestare, au inceput sa se retraga incet, schelalaind infricosati, disparand prin tufisurile din preajma.

Cei cativa barbati ce trebaluiau in jurul bordeielor raman inmarmuriti, nevenindu-le sa creada cele vazute. Ajuns in mijlocul lor, calatoruil le spune intr-o limba curata: ‘’Pace voua!’’

Cam asa este posibil sa se fi produs intalnirea oamenilor de la Dunare cu Apostolul Andrei. “A venit la predicare pa jos si cu un bat in mana”, spune o legenda din satul Cuzgun, sat care azi se numeste “Ioan Corvin”, din judetul Constanta…**

—

Un interviu acordat de ziaristul grec George Alexandrou, autorul uneia  dintre cele mai vaste monografii dedicate Apostolului Andrei (pe care il praznuim pe 30 noiembrie), intitulata “El a ridicat crucea pe gheata”, jurnalului ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America, ne dezvaluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!

Alexandrou explica aceasta lunga ramanere a apostolului  in Scytia Minor prin faptul ca s-ar fi “simtit foarte apropiat de daci deoarece erau monoteisti. Este firesc ca acesta sa se fi simtit ca acasa in randul clerului dac si ca ei sa-l fi acceptat rapid si sa fie convertiti”, mai spune jurnalistul grec in interviul amintit. Alexandrou crede ca Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos. “Cred ca Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut calatorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat sa plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales cand a fost la slavi, unde sacrificiul uman era inca practicat. Va puteti imagina: Era obosit sa treaca prin astfel de lucruri si cand a venit la daci… unde grecii si evreii erau acceptati in aceeasi masura si unde existau preoti sihastri asceti, se intelege cat de lesne s-a integrat. Putea sa predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau ca religia pe care el a adus-o nu era numai mai buna decat a lor, ci si o continuare a vechii religii. Au privit religia nativa ca prevestitoare pentru crestinism. Douazeci de ani inseamna mult si se intelege de ce românii isi amintesc de el mai mult decat alte traditii”, mai spune cercetatorul grec.

Din traditiile [mai multor popoare] studiate de George Alexandrou s-a conturat imaginea si caracterul omului Andrei. Asadar, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri era un om simplu, umil, dar ciudat. Avea obiceiul  de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Cara un baston imens cu cruce. Era foarte modest si nu umbla cu prea multi discipoli dupa el. Nu predica multimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna putina companie, precum un staret de manastire. Era in schimb un om cu simtul umorului. In acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunandu-le: “Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de mesteacan”. Radea cand se gandea la acest lucru. A calatorit mult, insa, fiind foarte modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan, desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o intalneste este insusi Hristos. Era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se intalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o barba carunta, care se separa in doua spre capat. Avea ochii, probabil, albastri. ***

A facut nenumarate minuni, atat in timpul vietii, cat si dupa moarte, pana in zilele noastre, mai ales la Dervent, in jud. Constanta.

—

Colindul Sf. Andrei: http://revelatiinesfarsite.wordpress.com/2012/11/28/colindul-sf-andrei/

—

* Sintagma “Apostolul lupilor” (care face trimitere atat la stapanirea Sf. Apostol Andrei asupra lupilor, cat si la faptul ca dacilor li se spunea “lupi”), nu imi apartine.

** Sursa: cartea La portile luminii. Miracolele de la Dervent, de Dumitru Manolache, 1995, 126 pag., p. 19. (Editia din 2008 are 495 pagini).

*** Fragmente preluate din: http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011/12/uluitoarea-ipoteza-greceasca-sfantul.html, articol al dl. Dumitru Manolache în Gardianul.

Drumul vieţii, de Arsene Houssaye (1815-1896) – traducere proprie

Viaţa îmi pare-a fi un drum spre moarte,

Începe cu-o cărare prin câmpuri înverzite,

Pe care-o mamă-şi duce-al său copil cât mai departe

Rugându-se Fecioarei Sfinte.

 

Drumul copiilor va ocoli apoi o vale

Care străbate-acea grădină unde adolescentul,

Visând însingurat, smulge petale

Acoperind cu ele cerul.

 

Când tânărul îndrăgostit se rătăceşte

Printre copaci îşi vede dispărând

Himerele, şi răul demon îl ademeneşte

Spre apele impure, ascuns în gând.

 

Un alt ocol şi tot mai mult te depărtezi

Te-ntâmpină acum negrul copac al ştiinţei

Şoaptele lui îţi vor aduce, de le crezi,

În suflet întunericul sălbăticiei.

 

Iar după ce în iarbă vor rămâne

Iubirea, tinereţea şi cântările

Al nostru călător ajunge printre grâne

De unde va primi cât poate lua cu braţele.

 

După recoltă, şi-a văzut

Strugurii pârguiţi în teasc

Înc-un pahar îmbătător, şi un sărut…

Pe buzele care de-acum se-ofilesc.

 

Şi mai departe-ncep nisipurile neştiute

Haotic străjuite de umbre funerare

Apoi se-nalţă-un munte cu pietre ascuţite

De unde tenebrele au să coboare.

 

Începi să-l urci; acum, Domnul te părăseşte

Prietenii-ţi sunt toţi una cu pământul

Uitarea lumii ca un giulgiu te-nveleşte

Şi-ai tăi copii îţi pregătesc mormântul!

 

Sărmanul pelerin! Urcuşul e necruţător…

Cât de departe e de prima sa cărare,

De sânul mamei cel ocrotitor!

Îşi şterge de pe-obraz lacrimi amare.

 

Departe de paradisul cel pierdut

Inima-i e cuprinsă de melancolie

Pentru plăcerile din tinereţea ce-a trecut,

Începe să îngâne-o veche elegie…

 

Însă degeaba jinduieşte la vremurile bune

Un vânt de iarnă îi îngheaţă lacrimile

Pentru ultima dată soarele-apune

În ceruri, iată, i se rosteşte numele…

 

Cu totul consumat, pe calea cea damnată

Când tălpile i-au sângerat pe toate pietrele

Moartea coboară să-i ia sufletul drept plată

Şi să-i închidă pleoapele.