Prelegere Oliviu Crâznic și Alexandru Dan la Facultatea de limbi şi literaturi străine

Hristos a înviat!

Pe 11 martie, împreună cu scriitorul Oliviu Crâznic, am susţinut o prelegere la Univ. Bucureşti, Facultatea de limbi şi literaturi străine, în Amfiteatrul „Mark Twain”, la amabila invitatie a dnei CONF. DR. ANCA PEIU.
INVITAŢI: OLIVIU CRÂZNIC, SCRIITOR ŞI CRITIC
ALEXANDRU DAN, SCRIITOR ŞI ESEIST

Titlul prelegerii a fost: ”ROLUL ROMANTISMULUI ÎNTUNECAT AMERICAN ÎN ISTORIA LITERATURII GOTICE. GOTIC AMERICAN ŞI GOTIC ROMÂNESC, PREZENTARE COMPARATIVĂ”

Maestrul Oliviu Crâznic a vorbit liber, prezentând plin de inspirație vieți de scriitori și elemente de istorie și teorie literară, iar eu am lecturat eseul meu, un text ce are în vedere mai multe dimensiuni: prezentarea speciei sau curentului gothic în ceea ce privește caracteristicile sale, dar și, mai ales, în ceea ce privește potențialul său, totul prin prisma relației cititor – scriitor – personaj, accentul pe interpretarea mesajului și a identificării valorilor din spatele acestuia etc.

A fost o manifestare deosebită, zic eu, pentru toată lumea.

– sumar –

I. INTRODUCERE ŞI PREZENTĂRI (CONF. DR. ANCA PEIU, OLIVIU CRÂZNIC, ALEXANDRU DAN (http://alexandrudanromania.wordpress.com/)

I.1. OLIVIU CRÂZNIC. Scriitor şi critic, publicat în ţară şi peste hotare. Premiul Societăţii Europene de Science Fiction şi Fantasy.
I.1.1. …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (roman gotic, Ed. Vremea http://www.edituravremea.ro/…–i-la-sf–r–it-a-mai-r–mas-co–marul ): „Momentul Walpole în literatura română” (Mircea Pricăjan, revista culturală Familia). Premiul Galileo pentru cel mai bun roman SF&F.
I.1.2. Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (antologie de povestiri gotice, Ed. Millennium Books, editor).
I.1.3. Lenore Arras şi Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia (nuveletă în revista Editurii Nemira, publicată alături de nuveleta lui George R.R. Martin într-un număr dedicat fantasticului întunecat).
I.1.4. Last Hourglass şi Antologia SF-ului european (Cristian Tamaş&Roberto Mendes).

I.2. ALEXANDRU DAN. Scriitor şi eseist. Proză scurtă gotică disponibilă în reviste online:
I.2.1. Umbrele Transilvaniei (Gazeta SF http://fanzin.clubsf.ro/umbrele-transilvaniei/).
I.2.2. Stafia de la Borşa (Revista de Suspans); disponibilă şi în varianta tipărită în revista Alternanţe (http://www.revista-alternante.de/REVISTA_ALTERNANTE_Nr._1__2___-ianuarie_2014.pdf ).
I.2.3. Prin grele văluri de visare (Revista de Suspans http://alexandrudanromania.wordpress.com/2013/11/01/tot-textul-aici-povestirea-prin-grele-valuri-de-visare-initial-publicata-in-revista-de-suspans/).
I.2.4. Through Heavy Veils of Dreaming (Revista de Suspans http://revistadesuspans.ro/english/heavy-veils-dreaming/).

II. CASTELUL DIN OTRANTO ŞI NAŞTEREA UNUI CURENT. IMPORTANŢĂ ISTORICĂ (OLIVIU CRÂZNIC)

II.1. Horace Walpole, Castelul din Otranto. Alţi reprezentanţi ai goticului clasic britanic.
II.2. Goticul (romantismul negru) european: Hoffmann, Schiller, Leroux.
II.3. Influenţa curentului gotic asupra altor curente literare:
II.3.1. Gotic şi romantism (Byron şi romanticii macabri şi exotici);
II.3.2. Gotic şi simbolism (Poe şi Baudelaire).
II.4. Influenţa curentului gotic asupra altor specii şi subspecii literare:
II.4.1. H.P. Lovecraft şi literatura „de groază”;
II.4.2. „The Lovecraft Cyrcle”, Clark Ashton Smith, Robert E. Howard şi fantasticul întunecat;
II.4.3. Brian Aldiss: monstrul din castelul bântuit şi extraterestrul din nava părăsită. Frankenstein dezlănţuit;
II.4.4. Poe, Dupin, Strada Morgii şi literatura poliţistă; un model pentru Sherlock Holmes.

III. AMERICAN GOTHIC, IERI ŞI AZI (OLIVIU CRÂZNIC)

III.1. Sidney Smith, critic britanic, 1820: „Literature, the Americans have none.” Romantism american reacţionar şi romantism american întunecat.
III.2. Edgar Allan Poe şi goticul psihologic. Primul scriitor american profesionist. Berenice şi Prăbuşirea Casei Usher.
III.3. Nathaniel Hawthorne sau Păcatele din Salem. Gotic colonialist. Între Cei Trei Mari, cu Faulkner (Trandafir pentru Emilia) şi James (O coardă prea întinsă). Casa cu şapte frontoane şi Litera stacojie. Ethan Brand şi Fiica lui Rappaccini.
III.3.1. Herman Melville sau Aproape gotic: prietenia cu Hawthorne şi tema obsesiei distructive. Moby Dick.
III.4. H.P. Lovecraft: The Terror, The Horror.
III.5. …şi goticul trăieşte: de la Stafiile din casa dintre dealuri (Shirley Jackson), la Salem’s Lot (Stephen King) şi The Accursed: Gothic Saga (Joyce Carol Oates, în drum spre Premiile Nobel).
III.5.1. George R.R. Martin sau Aproape gotic: neogotic (Lumina ce se stinge).

IV. GOTICUL ROMÂNESC, IERI ŞI AZI – CU ÎNTRERUPERI (OLIVIU CRÂZNIC)

IV.1. Admiratorii lui Poe: Eminescu, Caragiale şi alţii.
IV.2. Goticul românesc clasic: Domnişoara Christina (Mircea Eliade), Aranca, ştima lacurilor (Cezar Petrescu), proza lui Vasile Voiculescu, Îmbrăţişarea mortului (Alexandru Phillippide).
IV.3. Comunismul sau moartea imaginaţiei, a religiei şi a elitelor.
IV.4. Revoluţie şi renaştere: Cavalerul negru (Christian Tămaş), Coşmarul (Alex Marinescu), …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Oliviu Crâznic).
IV.4.1. Curentul gotic şi noul val în proza scurtă: Cătălina Fometici, Ioana Cătălina Dorojan, Alexandru Dan, Alin Dărângă.

V. GOTHIC UBER ALLES SAU DESPRE FANTASTIC ŞI REALISM ÎN LITERATURĂ (ALEXANDRU DAN, ESEU ŞI TEORIE, LECTURĂ PUBLICĂ – TEXT DISPONIBIL ONLINE ÎN REVISTA DE SUSPANS http://alexandrudanromania.wordpress.com/2013/04/02/tot-textul-aici-eseu-gothic-uber-alles-sau-despre-fantastic-si-realism-in-literatura/)

VI. ÎNCHEIERE: SCRIITORUL ROMÂN CONTEMPORAN. ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI (CONF. DR. ANCA PEIU, OLIVIU CRÂZNIC, ALEXANDRU DAN)

VI.1. Se poate trăi din scris în România?
VI.2. Unde ne sunt agenţii?
VI.3. Unde să publicăm?
VI.4. Când să te laşi de scris…
VI.5. Excroc şi ruxac în literatura română…
VI.6. „Rescrierea” filmelor şi complexul tânărului scriitor genial şi neînţeles. Literatura fără subiect şi „trăirile” fără public-ţintă.
VI.7. Harap Alb continuă şi benzile desenate. Ilustraţiile lui Tudor Popa. Revigorarea basmului? (Liviu Radu, Costi Gurgu).
VI.8. Cum să îţi faci cunoscut blogul?

Alex. Dan si Oliviu C.

[tot textul aici] poezia “Testament”, iniţial publicată în fictiuni.ro

Nu pentru că sunt singur cânt
nu eu mă plâng,
la margine de drum
doar vântul ne-mblânzit îmi cântă în vreo strună
când vrea s-audă de la mine
cântul de jale de pe urmă.

Nu-ţi scriu ca să încerc să scap,
nu vreau să schimb
înfăţişarea palidei dureri
într-un obiect ornat
ci e un vers de incantat
în nopţile ce vor veni:
„Ce-am fost? Ce sunt eu oare cu adevărat?”,
din frica de a nu mai fi.

Când suferinţa te va-mpresura
nu o privi în ochi, ci uită-te prin ea
iar încercărilor de orice fel răspunde-le: „Nu ştiu!”,
cu braţele deschise şi inima pecetluită,
aşa acel viespar se va întoarce în pustie
cu bune şi cu rele, cu tot ce nu a fost să fie.

Deci nu uita, visul e pururea cu noi
fără să-i fim stăpâni cu-adevărat
doar noi ai lui putem ajunge
dacă marele somn ne va atinge;
singură întrebarea nu îţi lasă
flacăra sufletului să se stingă,
„Ce sunt?, Ce vreau?”, cât mai sunt viu
ca nu cumva să nu mai fiu.

1797533_270221413139010_3151235856951929453_n

 

Jurnal de idei la zi (8)

17 ianuarie

Dintre toate artele, literatura oferă cea mai mare libertate – atât de mare încât, fără ea, poţi rămâne cu adevărat singur pe pământ.

 

30 ianuarie

În definitiv, sunt două rase de oameni pe lume: cei care trăiesc pentru a da şi cei care trăiesc pentru a lua. Şi de aici toate neînţelegerile.

 

5 februarie

Cheia cu ajutorul căreia răul se strecoară din ficţiune (divertisment) în realitate este simpatia pe care şi-o câştigă în rândul publicului.

 

7 februarie · editat

Ar trebui să înţeleg că orice schimbare, orice şoc chiar, pe scurt, orice întâmplare neprevăzută care mi se întâmplă are semnificaţia unui îndemn înspre viaţă, în vreme ce amorţeala pe care o doresc atât nu este decât o palidă mască a morţii…

 

11 februarie

Nu mai eşti “copil” dacă nu îţi mai doreşti să salvezi lumea; A fi copil – a nu uita de inocenţa (oarecum primordială), a nu uita de naivitate, a avea inima deschisă, a crede că orice e posibil, a nu te închista în material, a lua totul ca pe un joc (dar nu numai…)… a nu înţelege răul, moartea… a fi în general vesel, mai ales a nu fi împovărat de griji – chiar deloc; e o mobilitate de spirit

 

20 februarie

Libertatea, am putea spune, înseamnă să fii lăsat să faci ceea ce vrei cu adevărat.
Însă, chiar şi în lipsa oricărei constrângeri exterioare, tot e posibil să nu reuşeşti să faci ceea ce intenţionezi.
Deci libertatea presupune pricepere, progres, nu este ”oarbă” sau antireguli.

 

21.02

O despărţire (politică sau nu) începe atunci când unul dintre parteneri îşi pune problema despărţirii. Dacă acea perspectivă nu este deloc luată în calcul, ei pot depăşi împreună orice obstacol. Odată ce s-au gândit serios la ea ca variantă, situaţia var fi cu totul alta.

 

24 februarie

A merge mai departe nu înseamnă a ignora.

 

26 februarie

Ideea este ca din imaturi să devenim maturi, si apoi, în lumina asta, din nou ”imaturi”…

 

27 februarie

Este scris: “Cum poate cineva să iubească pe Dumnezeu, dacă nu-şi iubeşte aproapele?”. Dar pentru vremurile de acum este interesantă şi reciproca: Cum ar putea cineva să iubească oameni şi să nu-l iubească pe Dumnezeu?
Închiderea inimii faţă de nemărginita împlinire a principiului iubirii (şi adorarea unui anumit caz de manifestare a vieţii în acelaşi timp cu resentimentul faţă de simbolul, măcar, al izvorului vieţii) face ca orice altă manifestare a acestui principiu să fie în definitiv falsă, deoarece se nesocoteşte legea guvernatoare a principiului. (Şi una din consecinţe va fi, în acest caz, nepăsarea faţă de aspectele persoanei iubite care tind să depăşească imediatul – sănătatea sufletului, de exemplu).
Iubirea ca stare generală nu se poate segmenta, ori există, ori nu există. Pentru că iubirea este un principiu.

 

1 martie

Muzica proasta sfarseste prin a compromite nu numai gustul muzical, ci, de asemenea, toate gusturile unei persoane, in general.

 

3 martie

Nonamiba ce face? Când apare o problemă, se divide, aruncă problema afară şi se mai extinde un pic, astfel încât ea, nonamiba, să rămână aceeaşi…

 

5 martie

… acel moment de seninatate cand, dupa ce ai scris un mesaj de raspuns de mai multe paragrafe, inchizi ferestruica si stergi totul.

 

5 martie

Incultura înseamnă a pune întrebări ce se vor revoluţionare, dar care au primit răspunsuri cu mult timp în urmă.

 

7 martie

Deşi uneori uita să ia produsele pe care le plătea, iar alteori uita să plătească, îl speria gândul că s-ar putea, dintr-o dată, să se schimbe.
De altfel, cele două tipuri de situaţii se compensau, oarecum…

 

8 martie

La ce ne gândim când auzim cuvântul ”copil”?
La faptul că sunt făpturi mici, ce vor ajunge oameni?
Să ne gândim că şi noi am fost copii – că ei suntem noi, cei din trecut.
Iar expresia unui copil ce ne spune? Ea nu doar transmite, ci pretinde încrederea şi siguranţa pe care, iată-ne, suntem obligaţi să i-o oferim, necondiţionat.

 

9 martie

Când auzim de Mircea Vulcănescu (de la a cărui naştere s-au împlinit 110 ani, la 3 martie), ne gândim la următoarea întâmplare ieşită din comun:
”În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză.”

Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: “Să nu ne răzbunaţi!”, un echivalent al lui “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

 

10 martie

Iubirea implică necondiţionare. Necondiţionarea nu implică iubire.

 

10 martie

Eşti învins numai atunci când te declari învins; o problemă nu există decât dacă crezi că există.

 

13.03

Cu cuvintele minte-te aşa cum te minţi cu o câte o treaptă pe care o ridici mai sus de locul în care te afli.

 

18 martie

Un om, ca şi un popor, e mort atunci când şi-a pierdut memoria – ideile, experienţele din trecut.

 

26 martie

Când vorbea… parcă stoluri de păsări îşi luau zborul, roiuri de albine, jerbe de scântei… Şi nu aveai cum să-i urmăreşti cuvintele, propoziţiile. Pentru că transmiteau altceva decât puteau semnifica ele însele: trăire concentrată, avânt accelerat, triumful vieţii. Nemurire ce forţează parantezele convenţionale ale morţii.

 

26 martie

Problema este că ne schimbăm prea mult (în rău) sau că nu ne schimbăm deloc (în bine)?

 

26 martie

Spiritul balcanic o fi el superficial, aşa cum se spune, însă din perspectiva artistico-spirituală este, dimpotrivă, o reacţie profundă, de vreme ce ia în glumă imediatul, răul, finitul de care ne ciocnim la fiecare pas şi care nu înseamnă existenţa în adevăratul sens al cuvântului.

 

31 martie

Variaţie la “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare”: Îţi mulţumesc pentru că mi-ai pus în cale pe cineva mic, astfel încât să mă simt (şi să fiu) mare, apărându-l…

 

[tot textul aici] Interviu cu Alexandru („V.”) Dan luat de poeta Liliana Negoi pentru site-ul cultural „Din dragoste pentru artă”

E o întâmplare tare frumoasă când cunoşti un om care ţi se pare deosebit, şi apoi, regăsindu-l după o perioada de timp, să constaţi că e încă şi mai interesant decât îl ştiai. Aşa mi s-a întâmplat în cazul scriitorului Alexandru V. Dan, ale cărui creaţii le-am citit prima dată cu vreun an în urmă. Recitindu-l de curând m-am gândit că v-ar face plăcere şi vouă să îl cunoaşteţi mai bine, aşa că iată-mă acum stand de vorba cu el :).

L.N.: - Pe blogul tău, la capitolul „Despre”, ai pus o poezie, care se încheie cu rândurile „lucrul ce merită cel mai mult cumpărat este/ o metaforă bună”. Care a fost prima metaforă în care ai investit?

A.D.: - Să-ţi spun mai bine care e ultima :), cu care am câştigat de curând un concurs pe o pagină de Facebook, ”Poveşti în şase cuvinte”, respectiv următoarea sentinţă: ”Keep calm and metaphorise the reality” – realitatea însăşi, mai ales în părţile ei rele, dar şi în cele bune, ar fi înţelept să o privim ca pe o sumă de metafore, fapt care poate ne va ridica nivelul suportabilităţii şi al înţelegerii….

L.N.: - Din câte ştiu eu, proza a fost cea care te-a definit mai întâi ca autor. A existat vreun motiv concret pentru care te-ai orientat spre această categorie? Care au fost etapele călătoriei tale printre cuvinte până în prezent?

A.D.: - Am debutat abia în urmă cu doi ani. Este extrem de interesant cum întâmplări sau înţelesuri din trecut ne rămân cuibărite în minte cu anii (acolo unde se procesează neîncetat), pentru ca, la un moment dat, să ”le vină momentul” să le împărtăşim celorlalţi. La fel a fost şi cu mine: a existat un timp în care eram mut, deşi aveam ce transmite, dar nu vedeam nici o posibilitate de a o face. Fireşte, din adolescenţă am fost un cititor împătimit, atât de proză, cât şi de poezie (observă că nu fac distincția fantastic-nefantastic). Însă, dintotdeauna, cel mai uşor mi-a fost să abordez poezia, în vreme ce să scriu proză mi se părea cu desăvârşire imposibil. Dar toată acea poezie (mai mult cu ghilimele) nu era publicabilă. Iar când m-am hotărât să scriu ceva publicabil, am scris mai întâi proză… abia de un an m-am gândit să abordez şi poezia (după eseul pe teme literare, filozofice, spirituale şi motivaţionale).

Şi aici nu mă pot opri să aduc o odă acelor întâmplări atipice care ne ajută să gândim altfel sau chiar ne schimbă cursul existenţei. Faptul că scriu îl datorez influenţei a doi oameni: bunica mea şi scriitorul Oliviu Crâznic. Pe când trăia, bunica mea era foarte convinsă, fără temei din punctul meu de vedere, că voi fi scriitor (asta nu înseamnă că acum mă consider scriitor, însă cred că am destule de transmis şi am întrevăzut şi câteva modalităţi de a o face). Poate că dacă nu aș fi făcut pentru ea acea traducere a poeziei „If” a lui Kipling, la vremea respectivă nereușind să găsesc varianta în română (pentru că îmi place să fac eu însumi ceea ce nu găsesc gata făcut: un text, un tablou, un obiect de artă sau nu), așadar, dacă nu aș fi făcut acest pas (ca și multe altele, de altfel), poate că nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cu Oliviu am fost coleg cândva şi împărtăşeam cu el pasiunea pentru tot ce înseamnă ”gothic”, de la muzică până la literatură, inclusiv pasiunea pentru cărţi şi pentru idei frumoase. În urma îndelungilor sale insistenţe şi încurajat de marele succes literar pe care l-a înregistrat el însuşi, m-am hotărât să scriu o povestire gothică (”Umbrele Transilvaniei”), care a fost publicată la revista online ”Gazeta SF”. Au mai urmat şi alte povestiri (gothice, fantasy, SF), publicate la alte reviste literare online de SF&F.

Sunt mulţumit de reacţia pozitivă a publicului, de numărul mare de citiri – pe site-urile revistelor, pe blogul meu sau pe Facebook –, cât şi de aprecierea de care m-am bucurat din partea unor nume importante din literatura SF şi Fantasy precum Oliviu Crâznic, Mircea Pricăjan, Alexandru Ioan Despina, sau din partea altor scriitori. Dar pe mine mă interesează în primul rând publicul, pentru cititori fac tot ceea ce fac. Sper să mă ridic cât mai mult la nivelul aşteptărilor tuturor.

Ca să închei, mai pot menționa o apariție, la începutul anului viitor (pentru că nu m-am mobilizat să trimit materialele la timp pentru numărul din noiembrie), într-o revistă din diaspora, ”Alternanţe”, cu povestirea ”Stafia de la Borșa”, eseul ”Gothic uber alles” și două poezii.

De asemenea, se anunță cel puțin o apariție sub formă de e-book și una ”pe hârtie”, dar momentan nu pot spune mai multe :).

L.N.: - Ţi s-a întâmplat, bănuiesc, citind textele altor autori, să te gândeşti „eu aş fi scris aşa sau altfel”. Ai şi încercat vreodată să reconfigurezi, fie şi doar pentru propriul amuzament, povestea altcuiva?

A.D.: - Nu am încercat să rescriu, însă într-adevăr faptul că am întâlnit aspecte pe care nu le agream în scrieri care-mi plăceau este şi a fost hotărâtor în decizia mea de a scrie. O operă (literară, dar și muzicală) poate să-mi placă în ceea ce priveşte stilul şi să-mi displacă din cauza sensurilor negative sau a nonvalorilor şi imoralităţii promovate. Din păcate, observ că tocmai așa ceva este la modă acum.

Întotdeauna m-am aşteptat ca un autor să fie mânat de o anumită înţelepciune, de o cultură a spiritului (fără să mai vorbim şi de cultură, în general); dacă tot căutăm să fim “oameni” în interiorul nostru, de ce nu am face acelaşi lucru şi în opera noastră?

Observ, din păcate, că în prezent se pune tot mai mult accentul pe desăvârşirea (sau revoluţionarea) formei, concomitent cu neglijarea conţinutului, cu preeminența decadenţei. (Să fie oare o asemănare cu fenomenul grijii exagerate pentru trup a omului modern, pe fondul ignorării sufletului?)

De asemenea, nu apreciez operele care propun numai ”ego-ul” autorului (care deci au prea puține de transmis).

Cred că rolul artei este de a arăta ceea ce în condiţii obişnuite nu se vede, ceea ce este „dincolo” – de noi şi dincolo, în interiorul nostru. Totuşi, dacă este vorba despre proză, nu voi exagera importanţa ideii – ceea ce, probabil şi justificat, ar îndepărta publicul – ci voi lăsa în prim plan acţiunea, respectiv deznodământul, la fel ca în orice altă scriere în proză. În acest caz, povestea primează.

Apropo, pentru un scriitor român, un mare baraj în relația cu cititorul a fost, probabil din perioada comunistă până acum, însuși faptul că… e scriitor român. Eu mă simt liber de asta, mi se pare familiar stilul de a face literatură din orice colţ al pământului sau propriu oricărei etnii. Sunt conştient şi de modul românesc de a scrie interesant. Pentru că asta era toată problema de care se zdrobesc atâţi scriitori români – nu ştiu din ce cauză, comunismul? spiritul latin?, nu contează –: ideea de a scre interesant şi, mai presus de toate, de a „livra poveste”!

L.N.: - Eşti la o cafenea, într-o dimineaţă însorită, servindu-ţi cafeaua. Deodată pe scaunul de lângă tine se aşează cineva şi îţi dai seama brusc că e vorba de o celebritate (indiferent de domeniu). Pe cine vezi şi ce întrebare crezi că ţi-ar pune prima dată? Ce i-ai răspunde?

A.D.: - Ideea de celebritate nu-mi spune nimic; mă interesează în schimb ceea ce transmite, într-un mod deosebit, oricine, fie el copil sau intelectual cu pretenţii, persoană cu multe diplome sau ”om simplu” – în orice situaţie, rezultatul, mesajul contează, pentru că el dă coerenţa.

Așadar: ”Mă bucur de acel moment de respiro…”

Sau… Ce ai zice de ceva mai interactiv:

Te bucuri de acel moment de respiro între două oblogații, una care tocmai s-a încheiat și o alta, care nu te poate solicita decât peste un anumit timp.

Așadar, iată-te nevoit să nu faci nimic – poți, în sfârșit, să stai liniștit și să te gândești la ale tale sau la orice îți face plăcere.

Pentru că nu te știi o persoană prea sociabilă, te întrebi cum se face că tot acel vacarm, al mulțimii de oameni de la mese și al traficului intens de jos, din stradă poate avea pentru tone darul de a te relaxa. Mai degrabă, un soi de toropeală parcă te cuprinde și, închizând ochii, îți lași mintea să se odihnească.

La un moment dat însă, atenția îți e atrasă de larma orașului, care începe să devină tot mai supărătoare și, peste miile de zgomote care mai de care mai nefirești, tânguirea stridentă a unei alarme dă ansamblului nota unei simfonii sfâșietoare. Să fie oare acel cântec de jale de pe urmă pe care întreaga lume pare că îl cântă fiecărui muritor care îi părăsește scena? Sau poate lumea însăși își cântă, cu atâta durere, propria extincție?

Simți cum o stare de slăbiciune te afundă, încet, în imobilitate. Cu o hotărâre izvorâtă din ultimele-ți puteri reînnoiești un rămășag dintotdeauna ținut departe, adânc, în subconștient, și promiți orice, totul, implorând o primordială clemență.

Brusc, abdomenul parcă îți ajunge în gât, ca și cum ai cădea de foarte de sus și, deschizând ochii, vezi niște pereți scorojiți ce se scutură violent în ritmul exploziilor ca de vulcan de afară. Iar prin ploaia de praf de tencuială, la căpătâiul patului în care stai lungit, un necunoscut cu barbă te cheamă blând, dar nerăbdător, pe nume…

- Nu vă supărați… se poate?

- Poftim? te bâlbâi, încurcat.

- Mă scuzați, scaunul…

- Nu! Adică… sigur! puteți să-l luați, vă rog! răspunzi tu, cât mai politicos, aruncând imediat un ochi la ceas, pentru ca apoi, ușurat, să-ți mai plimbi privirea încă o dată peste marele furnicar de oameni a cărui zumzăială pare a fi remediul cel mai la îndemână contra grijilor și stresului.

Însă deodată ochii îți rămân fixați undeva în depărtare, pe o figură bărboasă, vag familiară, ce pare că se apropie tot mai mult.

Îl recunoști imediat pe necunoscutul care îți rostea numele și știi că mai ai la dispoziție doar o secundă sau două pentru a te hotărî ce să faci: rămâi sau fugi încotro vezi cu ochii…

L.N.: - Mi-ai spus pe Facebook că „ori faci chestii ieşite din comun, ori nu faci”. Care a fost chestia cea mai ieşită din comun pe care ai făcut-o vreodată?

A.D.: - Este vorba despre orice mă gândesc să fac public… trebuie ca, la sfârşit, să mă facă să-mi spun că este puternic, original, ieşit din comun, interesant, semnificativ, altfel nu mai public.

Consider că o scriere este bună atunci când este autentică şi este autentică dacă acest ansamblu de fond şi formă, după lectură, îmi produce impresia că, de fapt, a existat dintotdeauna, că într-un fel are viaţă proprie şi că a trebuit neapărat să existe (oricum, prima chemare de copil nenăscut a operei apare odată cu inspiraţia, cu prima idee serioasă pentru ca aceasta să se materializeze.)

De asemenea – poate părea pompos, dar ăsta-i adevărul – nelimitându-se doar la a fi simple stări de spirit ocazionale, povestirile mele sunt gândite pentru a rămâne instrumente mereu vii la dispoziția cititorului, cu valențe iniţiatice şi psihoterapeutice.

L.N.: - Ce ţi-a fost cel mai greu să scrii până în prezent? Ce ţi-ar fi imposibil să scrii vreodată (dacă există aşa ceva)?

A.D.: - La ora actuală cred că mi-ar fi greu să scriu scriu proză despre cotidian, în care să nu se întâmple nimic :) sau fără miză psihologică, ori cu sensuri şi mize “uşoare”.

L.N.: - Mai degrabă concret sau mai degrabă simbolic?

A.D.: - Mai degrabă concret, fie dacă vorbim de învelişul acţiunii sau de suspans, fie de dezocultarea simbolurilor cultural-spirituale. Pe de altă parte, simbolul ca procedeu artistic sau metafora completează ansamblul.

L.N.: - Cât de importantă este tradiţia (de orice fel) pentru tine, şi cât inovaţia?

A.D.: - Cred că am identificat procedee pentru a transmite pe mai departe valorile culturale şi spirituale româneşti, dar şi universale în modalităţi şi forme creative şi atractive. (Pentru că, pe de altă parte, şi ”noul” poate fi groaznic de neatractiv – în aparenţă un paradox, dar este de ajuns să vezi peste tot scriitori tineri plângându-se nu numai de lipsă de popularitate, ci şi de faptul că nu sunt înţeleşi de public).

În ceea ce mă priveşte, îmi place să combin gothicul cu postmodernismul, vechiul cu noul, proza cu poezia şi cu filozofia mascată în cotidian.

Iar dacă ai vorbit de tradiţie, pot mărturisi că, în inima mea, printre altele, la loc de cinste se află spiritul scriitorilor noştri interbelici. În fond, este o datorie să ne ducem pe mai departe moștenirea, nu-i așa?

L.N.: - Dacă ai putea călători în viitor, ce sfat i-ai cere Eu-lui tău mai bătrân?

A.D.: - L-aş întreba cum să fac astfel încât, fără excepţie, să nu mă las deranjat de nimic.

Alexandru Dan s-a născut în anul 1973, în Bucureşti. Începând din anul 2011 publică în reviste online (Revista de Suspans, Gazeta SF, Suspans, Nautilus, Ficţiuni, Fila de Bucovina) şi pe site-uri culturale (maramuresh.wordpress.com) proză (gothică, fantasy, SF), eseuri şi poezie.

Pasionat de mistere, istorie, spiritualitate, filozofie, poezie, memorialistică.

Jurnal de idei la zi (7)

Artiştii lucrează cu patru tipuri de material, dispuse pe axa verticală astfel: cel mai de jos, materialul demonic, apoi, la nivelul solului, materialul efemer sau supus morţii; ca un avânt, deasupra pământului, se găseşte materialul speranţei sau rugăciunii şi, ceva mai sus, materialul îngeresc.
Dar nu numai artiştii sunt nevoiţi să recurgă la materiale, deoarece acestea se află în strânsă legătură cu ceea ce există în fiecare dintre noi.

***

Pentru a face ca progresul sa invinga este nevoie de oameni hotarati.

Pentru a lupta impotriva efectelor nocive ale progresului este nevoie de supereroi.

1 decembrie

Pentru ca ceva sau cineva să merite simplul calificativ de ”bun” trebuie să îndeplinească atâtea criterii!

 

2 decembrie

Geniul. Dar nu orice geniu, ci geniul care se simte cu sufletul.

 

2 decembrie

- Nu mai pot cu “X”…!
- Ai rabdare, te vei obisnui cu el(ea). Si te vei obisnui si cu tine…

 

3 decembrie

Nu canta prea bine, mai si gresea note, dar unele sunete le scotea ca nimeni altcineva vreodata

 

3 decembrie

… dar tocmai în gerul iernii sângele clocoteşte mai abitir decât oricând, într-o înţelegere pefectă şi misterioasă cu înflăcărarea sufletească însetată de tot ceea ce este bine, drept şi sfânt.

 

3 decembrie

A fi o substanță omogenă, sigură pe consistența ei, care să nu-și piardă din materie în contact cu alte medii sau substanțe.
Alternativa este disoluția, care de altfel începe atunci când lipsește informația integrității.

 

4 decembrie

inoportun importăm imoralitate împotriva imortalităţii

 

5 decembrie

Dacă verifici Autoritatea, rişti să te înşeli.
Dacă nu verifici Autoritatea, rişti să se înşele ea – în ceea ce te priveşte pe tine.

 

6 decembrie

Avea un simţ care-l făcea să observe miracolul/Avea un simţ care-l făcea să nu vadă miracolul.

 

6 decembrie

Mie-mi place asta: Ai un obicei (inconştient) şi, după cine ştie cât timp (când ar fi trebuit să-ţi fie o a doua natură), dintr-o dată îl pierzi. Voi dezvolta ideea. Cred că (şi) de aici ne poate veni salvarea…

 

8 decembrie

Empatie inversă: o duci bine şi de aceea presupui că la fel stau lucrurile şi cu ceilalţi.

 

9 decembrie

- … Dar sunt cei mai mari duşmani şi oponenţi ideologici pe care-i ai!
- Sunt doar nişte oameni care au nevoie de nişte explicaţii…

 

9 decembrie

Ţuţea a fost tipul luminătorului: a înţeles filozofia cea adevărată, oamenii veneau la el şi trăia din ce-i dădea să guste câte unul, asta era ocupaţia lui, modul lui de viaţă, unul viabil. Oamenii simţeau că-i ajută spiritual şi, din dragoste, probabil că-i duceau şi lui câte un mic pacheţel…

 

9 decembrie

Azi mi-e poftă să citesc in reviste vechi stiri din alte vremuri… să aflu ceea ce a fost şi s-a preschimbat în linişte.

 

10.12.2013

Azi e Ziua drepturilor omulul…
Drepturi? Parcă mai multe, dar în schimb mai puţine decât ne trebuie.
Obligaţii? Mai puţine, dar în acelaşi timp mai multe decât este nevoie….

 

13 decembrie 2013

Ni se spune că e bine să facem parte dintr-o comunitate mondială a prieteniei – mai ales că, nu-i aşa, e rost de cerşetorie – dar, pentru asta, trebuie să ne abandonăm acele elemente din legea şi obiceiurile noastre care i-ar deranja pe nişte străini ipotetici care ar veni la noi. (Şi e ciudat cum tot îmi ies în ochi pasaje din discursurile domnitorilor noştri în care ei afirmă că mai bine mor decât să-şi lase legea şi obiceiurile). (În acelaşi timp, nici acei străini nu vor mai avea dreptul la specificitate la ei acasă…).
Dar această nouă cultură, aceste noi valori pentru care toată lumea trebuie să şi le abandoneze pe cele proprii, în fond ale cui sunt, dacă nu sunt nici ale noastre şi nici cele originale ale străinilor?
Şi cine le poate fundamenta atat de adânc (precum erau ale noastre fundamentate dincolo de suprafaţa umanului), astfel încât, la un moment dat, să nu dea rateuri şi să explodeze, cu toată lumea laolaltă?

 

13 decembrie 2013

Astăzi, 13 decembrie 2013, se împlinesc 30 de ani de la moartea poetului Nichita Stănescu.
Doar o intamplare inedită auzită de la un un artist care l-a cunoscut, care spune că Nichita trebuia să se prezinte în Suedia, fiind nominalizat pentru premiul Nobel dar că, ajuns la gară, a preferat să rămănă un timp îndelungat într-un bar de acolo şi să stea de vorbă cu oamenii.
Poate că întâlnirea geniului literar cu geniul popular de aceeaşi esenţă a fost mai importantă decât cel mai mare premiu…

 

17 decembrie 2013

Tabloul acesta de Kazimir Malevich îmi sugerează lipsa timpului, risipirea noastră în puzderia de lucruri pe care, fără încetare, trebuie să le facem… (Ca nişte pătrăţele de timp diferit colorate). Deşi titlul tabloului este “Soldier of the First Division”. Dar ca soldat, parcă, măcar mintea îţi e liberă, în vreme ce în civilie grijile te copleşesc…

 

19 decembrie 2013

Cine vrea să vadă, înţelege şi din foarte puţine indicii. Cine nu vrea sau nu poate, nu înţelege nici din prea multe.

 

 

 

10 ianuarie

Dacă am numi “bucăţi de suflet” relaţiile dintre oameni sau sentimentele celor înstrăinaţi de propriul lor pământ, am putea constata că unele dintre astfel de entităţi mor repede, şi altele nu.
Care să fie adevărul atunci? Care din acestea se abat de la regulă?
Ei bine, cele care nu cedează ar fi trebuit de mult să o facă, numai că, se vede treaba, ceva le-a protejat…

 

13 ianuarie

Anumite chestii… crezi că le faci tu, dar de fapt te fac ele pe tine…

[tot textul aici] povestirea “Ochii Himerei” – iniţial publicată în Suspans.ro

– Şoimane, du-te degrabă şi ne adu Chimaera! spuse împăratul, de la înălţimea tronului, sabia lui întinsă atingând creştetul plecat al viteazului.

Curtenii, de o parte şi de alta a sălii cetăţii de scaun, închipuiau o armată de statui. Razele blânde ale soarelui forţau cadrele înguste şi prelungi ale ferestrelor, dând în vileag părinteşte neînsemnatele păcate, altfel nevăzute, ale curăţiei uriaşei săli, în chip de fire de praf aflate într-o veşnică plutire. Tot ce se auzea erau trilurile vesele ale păsărilor, ce nu ţineau seamă de măreţia momentului, dar se aflau în armonie cu uşurarea de pe feţele dregătorilor: împăratul luase o hotărâre de unul singur de această dată, într-o chestiune foarte importantă pentru ţară, punându-şi chiar coroana drept chezăşie. Iar de înţelepciunea lui erau mândri toţi supuşii, fie ei mici sau mari, săraci ori bogaţi.

Tot mai multe veşti ajungeau la urechile stăpânirii, cum că împărăţiile care reuşiseră să-şi aducă la curte o „chimaeră” înfloriseră cât altele într-un veac sau mai multe, şi împăratul se temea că, până să se cerceteze cum se cuvine pravilele fiecărei moşii pentru a se vădi, în cele din urmă, adevărul – unii învăţaţi socotind că un asemenea lucru ar fi spre propăşirea împărăţiei, iar alţii, că spre pierzare –, vecinii săi i-o vor lua înainte.

Astfel, Şoimanul plecă într-o nouă căutare, privit cu încredere şi respect de oamenii cu inima bună şi cu teamă şi invidie de cei haini.

Toţi ştiau un lucru: că nu era ca ei, şi-i umblau tot felul de vorbe: de ce nu avea şi el casa lui, ce era cu acel paloş mare, dar drept, cu mâner nemaivăzut, pentru două mâini şi cu o apărătoare dreaptă pusă de-a curmezişul… şi mai ales cu ce puteri răzbea el prin toate încercările.

Unii credeau că numele i se trage de la faptul că ar fi înzestrat cu agerimea şoimului, astfel reuşind el să aducă la picioarele împăratului tot ceea ce de obicei era de negăsit. Iar alţii, că ar fi stăpân peste un număr de şoimi sau chiar peste tot acest neam păsăresc, al cărui grai l-ar şti şi care îl ajută oricând doreşte.

Ce-i drept, până atunci nimic din ceea ce a fost trimis să găsească nu a putut să se facă nevăzut de el şi niciun vrăjmaș nu a reușit să-l dovedească, dar, spre deosebire de oricare altul în locul lui, niciodată, înainte de a pleca, nu se bizuia numai pe sine şi nici nu era sigur că va reuşi. Iar acum, pornind spre necunoscut, îşi simţea sufletul mai golit ca niciodată.

Părăsi cetatea, după care, la adăpost de ochii lumii, descălecă şi, cu fruntea plecată, privind cu luare-aminte la firele de iarbă din cale, îi veniră în minte zâmbetele şi privirile de care se bucura adesea din partea semenilor. Apoi, ca pentru a se îmbărbăta, gândul îl duse la începuturile lor, singurul punct din timp de care ştia, de vreme ce acum nu avea încotro să se îndrepte, iar despre viitor cu atât mai puţine putea spune.

Cum ar fi fost dacă, cu toţii, nu ar fi existat? Însă purtau cu ei sămânţa începutului, aceasta dându-i de înţeles că o situaţie de cumpănă, precum cea de faţă, nu era decât un alt moment în timp,o întrebare ce ascunde, în ea însăși, un răspuns. Dar ce trebuia să facă pentru a trece mai departe? Cum să pună întrebarea în felul potrivit?

Îşi lăsă mâinile libere în atingerea palelor de vânt şi a ierbii înalte ce-l înconjura. Ca să poată urca în înaltul cerului, ştia că trebuia mai întâi să se coboare în străfundurile pământului pentru a găsi temeiul ce trebuia găsit, pentru a putea afla în sine un temei…

Era gata să dea tot ce avea, îşi deschidea sufletul fără să mai păstreze nimic pentru el, în dorinţa de a izbândi şi de această dată de dragul celorlalţi, care aşteptau ca nişte copii. Şi el era copil!

Însă el Îl cunoştea. Îi căutase adevărul, nu numai dincolo de capătul pământului, ci şi aproape, atât de aproape! Cum începuse totul? Pusese o mică întrebare potrivită? Şi primise un mic răspuns? Însă de atunci învăţase multe, ca un pui de şoim de la tatăl său. Şi, pentru a-i putea pricepe din ce în ce mai mult lumina, învăţase cum să-i ceară tot mai multă lumină. Înţelesese că nu-L putuse simţi aproape şi nu se putuse ridica în înaltul cerului tocmai din cauza propriei lui greşeli, şi de atunci aceasta devenise doar o greutate din trecut de mult aruncată la pământ, fugind ca un şoarece care încearcă să se ascundă de o pasăre de pradă cu ochii veşnic la pândă.

Cuvintele îi veneau parcă singure, mărturisind trăiri din ce în ce mai adânci, un izvor ce unea pe „aici” cu „acum”, dând parcă viaţă unor făpturi nevăzute ce se învârteau în jurul lui, pentru ca apoi să se ridice spre cer…

Iar de la o vreme îşi dădu seama că nu mai este singur. Încet-încet, parcă începea să-şi ia zborul – nu el însuşi, însă era ca şi cum toate simţurile i se înălţau în văzduh şi pătrundeau peste tot în jur, de unde putea vedea, auzi şi mirosi orice mişcare sau zgomot. Ştia de vulpea aflată la pândă, colo, departe înspre miazăzi, sau de lupul acela care încă nu-l adulmecase, cale de două leghe spre răsărit. Iar despre oameni ce să mai vorbim, nici nu era nevoie să-i vadă ca să ştie unde sunt sau câţi sunt. De asemenea, îl bucurau sau îl întristau felul în care întâmplările la care era martor îndepărtat se potriveau sau nu cu lumea făcută dintru iubirea începutului.

În codru îi plăcea cel mai mult, în acea linişte veche parcă de la alcătuirea lumii. Aproape de inima lui, toate îşi aduceau ruga sub forma unui zâmbet nesfârşit. Iarba era liniştită şi fericită că trăia şi nu îi părea rău de moarte. La fel şi frunzele, copacii şi animalele.

Călătorea deja de destule zile şi, din ce în ce mai mult, parcă îl cuprindea o amorţeală şi puterile începeau să-l lase. La un moment dat, vremea se răci, cerul se întunecă şi se dezlănţui furtuna. Dar mai mult îl durea singurătatea în care parcă se afunda. Nu înţelegea ce era cu acea vreme potrivnică ce îi culca la pământ simţurile şi de ce era astfel pedepsit. Dar de data aceasta nu primea niciun răspuns, doar ploaie, vânt în stare să culce brazii şi fulgere ce rupeau cerul. Se simţea mai părăsit ca oricând, în voia stihiilor oarbe, mai oropsit decât fiarele pădurii, care îşi aveau rosturile lor chiar şi în mijlocul unor astfel de urgii. Se gândi fără să vrea la acea creatură pe care trebuia să o găsească, însă nu putea întrevedea nimic, tot ce ştia era că nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva, indiferent de orice avusese el de înfruntat până atunci: fiare, monştri sau demoni.

Tot rătăcind el, într-un târziu zări în depărtare o casă. Când ajunse în apropierea ei, strigă, să vadă dacă era cineva. Îi ieşi în prag o băbuţă.

– Ziua bună, măicuţă! Eu sunt Şoimanul!

– Bună să-ţi fie inima, viteazule! Tare mă bucur să te văd! Dar descalecă, stai un pic să te mai întremezi, îmi pare că ai avut parte de un drum greu…

– Mulţam!

Pe când mânca, bătrâna, bucuroasă, exclamă:

– Şi ai venit să ne scapi de Dihanie, nu-i aşa?

– Ce dihanie? întrebă el.

– Aceste locuri sunt bântuite de o fiară pe care nimeni nu a putut-o vedea la faţă, darămite înfrunta şi care omoară fulgerător pe oricine îi iese în cale, fie om, fie animal. Ba poate nici nu o fi una singură, ci mai multe …

Voinicul se gândi că nu degeaba îl adusese Făuritorul acolo, şi se hotărî să plece să vadă ce era cu acea fiară.

– Hai să-ţi descânte baba, să ai parte de noroc!

Şoimanul o opri cu un gest blând, dar hotărât. Se ferea de acel „bine” rece şi scurt adus de descântece, rupt de legăturile cu făpturile şi cu Făuritorul şi care putea veni oricând cu furie înapoi să-şi ceară plata.

Prin urmare, îşi lăsă calul în grija bătrânei şi o porni pe jos. În pădure domnea o linişte de mormânt. Nicio făptură nu-şi mai povestea viaţa sau poate că el era cel care nu mai auzea nimic. Şi nici în înaltul cerului nu se mai putea ridica cu mintea, ci, cel mult, la înălţimea copacilor mici, şi asta doar atunci când suspina cu durere, din milă pentru oameni, sub povara negrelor bănuieli.

Pe drum găsi, din loc în loc, leşuri de oameni şi, de la o vreme, numai de animale.

Şi, într-o poiană, se văzură, în acelaşi timp. Iar el începu să se minuneze. Pentru că dârele de moarte din aer, deşi cu greu întrezărite, îi arătau că acela era făptaşul. Şi pentru că nu mai întâlnise până acum jivine care să ucidă fără trebuinţă şi nici urşi care să răpună atât de mulţi oameni.

Acum ursul alerga spre el, spumegând, cu ochii înroşiţi. Era cu mult mai mare şi mai iute decât un urs obişnuit şi părea a fi furia întruchipată. Oricui în locul viteazului i s-ar fi tăiat picioarele, însă el vedea bine cum animalul, în orbirea lui dincolo de fire, de data aceasta îşi chema propria moarte; şi altfel nu se putea.

În ultima clipă evită ciocnirea, sabia străluci şi, dintr-un salt, făcu să cadă capul ursului de pe umerii uriaşi ai acestuia.

Dar apoi, în loc de obişnuita uşurare, începu să îl ajungă un soi de sfârşeală; nu înţelegea de ce observase ursul atât de târziu şi, pe de altă parte, ceva îi spunea că lucrurile nu se terminaseră aici.

Se simţea iarăşi singur şi mic – mai singur şi mai mic ca oricând. Străin ierbii, copacilor, vântului. Gâzelor şi animalelor. Şi din nou nu mai ghicea prezenţa părintească a Făuritorului.

În acelaşi timp, ceva nemaiîntâlnit se petrecea cu el. Parcă fiecare părticică a trupului său era atinsă de un fel de freamăt şi începea să gândească oarecum mai plat, dar totuşi ager. Astfel, începu să caute vreun semn care să-l facă să înţeleagă ce se întâmplase cu ursul. În scurt timp ajunse la peştera fiarei şi, dintr-o dată, ştiu că trebuie să fie cu luare-aminte. Ceva apăsător ocupa un colţ al vizuinii, ascunzând o putere mai mare decât a oricărei alte făpturi întâlnite până atunci, luminând peştera în culori vii. Prin urmare, se feri să privească în acea direcție, chiar dacă era atras să o facă. Înțelese că ajunsese la capătul căutărilor. Totul îi spunea că după acel ceva bătuse tot drumul până acolo. Fără să mai stea pe gânduri, îşi aruncă pelerina peste ciudatul lucru – mare, cât l-ai cuprinde cu braţele întinse, rotund şi foarte greu –, încropi o targă din ramuri de copaci, de care îl legă şi o porni înspre casa bătrânei, târând targa după el. Acolo, sătenii, fericiţi că i-a scăpat de monstru, îi dăruiră o căruţă, în care potrivi trofeul şi-și luă ziua bună.

De unde înainte ocolea aşezările umane, acum străbătu de-a dreptul toate târgurile aflate în drum. Locuitorii îl aclamau, văzându-l biruitor încă o dată, în folosul lor.

Când ajunse la cetatea de scaun, împăratul ordonă o petrecere de trei zile şi trei nopţi în cinstea viteazului şi a comorii găsite de acesta. Chimaera fu fixată tocmai în vârful turnului celui mare al cetăţii, astfel încât să vegheze asupra tuturor. Deja un soi de veselie plutea în aer şi toată lumea alerga să o privească. Uriaşul giuvaer cu mii de feţe strălucea în tot atâtea culori aprinse, fie zi, fie noapte. Aceasta fu ultima amintire a Şoimanului, el fiind apoi trimis spre alte zări.

*

Trecură câţiva ani şi încă nu izbuti să ducă la bun sfârşit ultima însărcinare împărătească. Când şi când, puterile sale, cele izvorâtoare din simţuri, pâlpâiau ca o flacără firavă, şi aceasta atunci când nu erau stinse cu totul. Însă, pentru a găsi ceea ce fusese din nou trimis să caute, nu era de ajuns. Dar el nu ştia ce este renunţarea, şi nici nu se lăsa doborât de deznădejde, gândind că, astfel, îi era pusă credinţa la încercare.

Despre toate acestea oamenii nu bănuiau nimic, deoarece şi aşa era neîntrecut în luptă şi oricine ştia că se putea bizui pe destoinicia sa. Din acea vreme a rămas el cunoscut ca un călăreţ singuratec ce venea în apărarea celor în primejdii şi nevoi, ceea ce-i spori şi mai mult faima.

Pe măsură ce timpul trecea, îi ajungeau la urechi tot felul de lucruri nemaiauzite legate de cetatea de scaun: ba că cei de acolo mutaseră dealuri şi construiseră aşezări de o sută de ori mai mari decât vechea cetate, ba că aruncau pe foc toţi codrii din împrejurimi şi orice le cădea în mână, pentru a pune în mişcare machini noi, ce construiau cărămizi uriaşe sau măgăoaie lungi şi late de o poştă care le foloseau la clădit… şi multe altele pe care le pricepea încă şi mai puţin.

Nu se gândise să se întoarcă din ruşinea de a i se înfăţişa împăratului cu mâna goală, dar începea să-şi dea seama că, tot rătăcind fără rost, nu o va scoate la capăt. Aşa că, într-o bună zi, se hotărî să meargă la curte, poate acolo va mai afla ceva nou care să îl ajute în căutarea sa.

Ajuns printre ai săi, nimeni nu-l băgă în seamă. Ce să mai vorbim că nu se mai salutau cu: „Slăvit fie Făuritorul!” De fapt, avea să vadă că nu îşi mai spuneau nicio vorbă, decât dacă aveau ceva de făcut împreună. Cu toţii erau grăbiţi, palizi şi morocănoşi şi alergau de colo-colo. Nici nu isprăveau bine un lucru, că se şi apucau de altul, fără de odihnă!

În cetate şi la curte, la fel, nimeni nu avea timp de nimic şi împăratul însuşi îi trimise vorbă că nu-l putea primi.

De-abia într-un han putu afla mai multe, vinul dezlegând limbile unora. Mai întrând în vorbă cu câte cineva, mai trăgând cu urechea, află că se îmbogăţiseră cu toţii în ultima vreme, negoţul cu alte împărăţii înflorind. Însă, cu toate acestea, avea să observe că se plângeau tot timpul: ba de femeile lor, ba de averile lor, ba chiar de ei înşişi.

Pe măsură ce îi auzea şi tot plimbându-se prin vechea cetate avea să-şi dea seama că, de fapt, nimic din ce fusese înainte nu le mai făcea plăcere. Toate obiectele făurite de mâna omului ajunseseră de ruşine şi nu se mai foloseau decât cele făcute de machini. Hainele se schimbaseră cu totul, cele de acum fiind croite din materiale strălucind în toate culorile, și erau mult mai strâmte și mai scurte.

Frumos li se părea acum oamenilor doar ceea ce nu aveau… şi chimaera. De fiecare dată când simţeau că nu mai au pentru ce trăi, îşi ridicau ochii la strălucirile ei din vârful turnului şi aceasta îi făcea să ardă din nou după frumuseţi şi plăceri nebănuite.

Iar de răbdare sau îngăduinţă, ce să mai vorbim? În cele câteva zile cât mai aşteptă să intre la împărat, Şoimanul se convinsese că, dacă le-ar fi stat în putere, s-ar fi purtat între ei precum fiarele sălbatice cu prăzile lor. Jignirile făceau legea şi nu o dată fusese martor la împrejurări în care cei slabi erau atacaţi de cei puternici fără ca nimeni să pară a fi supărat de ceva, ba chiar amestecul lui era cel privit cu neîncredere. Iar sângele rămas pe caldarâm nu se obosea nimeni să-l mai şteargă. Numai o tainică şi subţire urmă de ruşine îi mai împiedica pe oameni să se războiască deschis între ei, fiecare căutând, bănuitor, să se pună la adăpost de năzuinţele celorlalți, mai ales că portul armelor fusese interzis de stăpânire.

În acelaşi timp, ostaşii, prin numărul lor crescut şi prin arme pe care el până atunci nu şi le putuse închipui, ajunseseră mult mai temuţi, dar îşi făceau apariţia doar dacă o cereau interesele celor mari.

Pe străzi ţinându-se mai tot timpul spectacole, putu să vadă mai îndeaproape acele arme, cu care oştenii trăgeau în aer. Avea să-l lămurească cineva că acestea erau de două feluri: unele scoteau foc şi fum, precum cele folosite la festivităţi, iar altele aruncau bucăţi de metal care puteau aduce moartea imediat. Reuşi să treacă, fără să dea de bănuit, pe lângă un grup de ostaşi care se antrenau: într-adevăr, săgeţile lor de foc erau cu mult mai rapide decât cele obişnuite…

Bine a făcut că şi-a ferit mereu ochii de chimaeră! Se pare că aceasta îi învăţa pe oameni să privească tot ce le-ar putea face plăcere cu o dorinţă mistuitoare, dându-le astfel acest blestem al căutărilor fără de sfârşit. Iar alte plăceri, precum aceea de a da, îi făcuse să le uite… Ba, se vede treaba că îi învăţase în aceeaşi măsură să fugă mai abitir de orice suferinţă sau efort, dacă nu ar aduce cu ele vreun câştig grabnic – suferinţă şi efort fără de care înainte niciun voinic nu putea trăi. Văzu că, deşi nu-şi dădeau seama cât de nefericiţi erau, pe undeva, le era frică de vederea marii neîmpliniri ce îi rodea pe dinăuntru, ca de o umbră care, dacă i-ar atinge, i-ar face să se dea de ceasul morţii. Şi, cu cât îşi căutau scăparea mai mult în ochii chimaerei, cu atât părea că creşte mai mai mult acea umbră care-i urmărea. Toată această fugă neobosită după ceva şi de altceva făcea să le ardă lumânarea vieţii mult prea repede – nu este de mirare că cei pe care-i ştia de-o seamă cu el, acum nu mai erau decât nişte moşi gârbovi. Dar şi aşa, trăiau numai din aşteptări, speranţele părând a fi singurul lucru care îi ţinea în viaţă.

Ce mai avea el de făcut? Nu se mai simţea deloc bine în cetate. Toate rosturile pe care le ştia se schimbaseră. Aştepta să-l primească împăratul şi, atunci, să-l întrebe despre toate câte se întâmplau în ţară. Pe de altă parte, până la urmă, oamenii aveau ce şi-au dorit, aveau mereu ce îşi doreau…

Tot stând el așa, începu să cugete adânc la toate acestea, ca la nimic altceva în toată viaţa sa. Lucrurile începură, treptat, să dispară din jur. Nu mai exista decât o imensă iubire, împletită cu durere şi cu o adâncă umilinţă faţă de Făuritorul lui. Se făcea că fruntea i se întindea cât jumătate din bolta cerului, iar la cealaltă jumătate privea ca la un spectacol. Locurile erau aceleaşi, hanul şi clădirile, însă peste tot plutea un soi de ceaţă cenuşie, sub cerul negru colindat de nori, în vreme ce, din vârful turnului, strălucea un soare roşiatic, ca de tăciuni viu aprinşi, ce trimitea mii de braţe, fiecare învăluind câte un cap de om şi intrându-i înăuntru prin ochi…

Capete cu priviri fixe. Guri încleştate. Mâini care nu mişcau. Picioare ce nu atingeau pământul.

Iar apoi îi veni în minte un salut de început de luptă din vechime, ce se striga cu sabia în mână: /toti sun bon sik/ binuvit aimar bed elios piet ia/ ditis deu ius denoiu ida eterere pevitit!*

Şi, brusc, se ridică de la masa din han, mâinile i se încleştară pe sabia lui cu două tăişuri, pe care o ţinea ascunsă în niște cârpe, aruncă plata şi-şi dezlegă calul. Un suflu nou îi umfla pieptul, ca un curent mult aşteptat de corăbieri după o îndelungată perioadă de nemişcare. Toate gândurile sale ajunseră la un capăt. Şi atunci venise şi răspunsul, care nu este de la om.

Inima începu să-i bată de să-i spargă pieptul. Ca un clopot uriaş din trecut.

Mureau în fiecare zi câte puţin şi ce se năştea din ei era umbra umbrei de ieri…

Şi toate acestea din cauza lui! El adusese chimaera şi nu pricepuse cele ce-i dăduse de înţeles Făuritorul… Iar ei singuri, din acea stare, nu mai puteau ieşi.

Încălecă şi o porni pe nesimțite înspre turnul cel mare.

Pe măsură ce se apropia încet de acesta, soldaţii se adunau ameninţător, privindu-l cu neîncredere – de multă vreme, nimeni nu mai mergea călare în cetate…

Dar şi el se uita atent la ei şi la armele lor noi. Aveau platoşe mai uşoare şi, cu siguranţă, mai rezistente decât cele vechi.

Trebuia să găsească cuvinte despre moarte şi gânduri rămase neatinse de umbra acesteia.

„Cu puterea ta cea fără de moarte dai naştere necontenit vieţii, de unde izvorăşte puterea, ce reaprinde la rândul ei suflarea…”

Se opri cât mai aproape de ei.

Încet, lăsă să-i cadă pelerina lungă şi rămase în straiele cu blazonul cunoscut şi cu sabia cea lungă într-o mână.

Toţi cei aflaţi în preajmă se opriră din ceea ce făceau şi priveau înmărmuriţi. Continuă să-şi spună în gând:

„Vino din nou

În împărăţia ta de aici

Şi ne înlocuieşte foamea şi setea izvorâtoare din chimaeră

Cu cele pe care ni le-ai dat din începuturi…

Soldaţii strânseră rândurile. Nu-l cunoşteau, dar mulţi dintre ei crescuseră cu legende şi poveşti despre el şi acum această amintire îi făcea să tremure. Aşa, singur şi călare pe masivul cal alb, liniştit, stând drept şi cu un zâmbet subțire pe buze, Şoimanul părea ca un fel de uriaş care avea de-a face cu o mână de pitici… Şi, ce era mai înspăimântător, el arăta aproape la fel de tânăr ca şi ei. Îşi şopteau unii altora că acele vremuri au apus, şi-şi strângeau nervos armele în mâini. Deşi erau mulţi, din ce în ce mai mulţi.

Soldaţii trăiau un coşmar necunoscut: nu cumva luptau împotriva a însuşi Făuritorului, a aceluia alungat din minţile lor, dar care acum, iată, venea să-i bântuie? Însă îşi mai găseau îndreptăţire în slujirea lor faţă de împărat şi în datorie.

– Stai! Unde mergi?

– Să-mi repar greşeala! tună vocea voinicului, drept răspuns, mai mult pentru el, arătând cu sabia înspre miile de lumini ce zvâcneau în vârful turnului conic, de unde începuse să se audă un vuiet mocnit.

Îi răspunse, din spatele oamenilor săi, însuşi comitele curţii:

– Ordin de la împărat! Nimeni nu are voie să se apropie de turn! Şi mai ales tu, Şoimane!

– Împăratul este ocupat acum! le răspunse, aruncând o privire înspre ferestrele mari ale palatului. Şi vocea lui răsună din nou:

– …m-oi înţelege eu cu Măria Sa, după aceea!

Mai avusese el de-a face cu pâlcuri de oşteni, dar acum nu ştia ce va fi. Însă acesta era doar un mic gând, un fir, pe lângă o întreagă ţesătură ce tocmai lua formă…

… şi ne scapă de chimaeră şi de toate lucrurile şi gândurile ei!”

Toate începeau parcă să se mişte din ce în ce mai încet, pe măsură ce simţurile i se subţiau, luându-şi zborul departe, sus în cer şi jos, pe pământ. Astfel încât începea să priceapă dâre de viaţă şi de moarte, drumul fulgerător pe care-l vor descrie săgeţile de foc, broboanele de pe frunţile oştenilor, tremurul degetelor, privirile unora ce mărturiseau că nu-l vor ochi…

Ei, bizuindu-se pe noile lor arme, renunţaseră la săbii şi suliţe şi ştia că, în scurt timp, odată ce va străbate distanţa ce-i separa, nu vor mai fi o ameninţare. Calul va fi căzut răpus înainte de a ajunge la scări… Vor vedea că nu a fost fermecat, îşi spuse.

Privitorii, încremeniţi şi ţinându-şi respiraţia, se gândeau la un singur lucru: cine va fi mai iute, Şoimul cel dat uitării sau acele arme cu foc născocite de ei?

Şi, ca în vis, făcu un semn tainic cu mâna, îşi încordă picioarele şi ridică încet sabia…

Însă atunci, în acea secundă cât toată cetatea de grea, liniştea fu spartă de un tropot de cal.

Toţi se întoarseră şi văzură mantia lungă, groasă, cu roşu, verde şi tivitură albă a împăratului. Care se îndepărta în viteză, pentru totdeauna, fără de coroană pe cap.

Îşi recunoscuse greşeala şi plătise zălogul.

Dar aceasta nu-l abătu pe Şoiman de la gândul său. Descălecă repede şi, făcându-şi loc printre ostaşi, intră în turn. Încă de la început fu izbit de un puternic miros de pucioasă. Şi, pe măsură ce urca în grabă treptele, aerul era din ce în ce mai cald.

Ar fi putut să o termine acum pentru totdeauna cu veşnicele greşeli ale împăraţilor şi dregătorilor… Dacă ar face cale-întoarsă, ca să-i ia locul pe tron nevolnicului fiu de împărat, atât poporul, cât şi oştenii i s-ar fi supus cu bucurie. El ar conduce cu adevărat spre binele tuturor… şi ar fi în puterea lui, chiar, să se folosească de chimaeră; poate ar mai trebui lăsată o vreme, de ce să dea cu piciorul la atâta bogăţie pentru ţară, şi apoi unii dintre supuși ar putea fi ţinuţi ocupaţi, să nu aibă timp să urzească împotriva acelei armonii. Sau măcar ar putea fi păstrată pentru răufăcători…

Se opri ca să se gândească mai bine, dar, când să încuviinţeze unele din acele gânduri, nu mai văzu în jur altceva decât nişte tentacule uriaşe care stăteau gata-gata să-i intre în cap. Şi pricepu că gândurile nu veniseră de la el. Mulţumi protectorului său şi începu să urce scara în salturi. Ajuns pe platformă, îşi acoperi la timp ochii de valul de aer fierbinte ca focul care îl împresură, nu înainte de a vedea, fulgerător, acoperişul, susţinut de cei patru piloni. Într-un zgomot asurzitor, nenumăratele lumini ale creaturii începură să se mişte cu o viteză nebunească. Între timp, el îşi trase cuşma pe toată faţa şi, cu palmele adăpostite de mâneci, se năpusti spre un stâlp, în care începu să repeadă straşnice lovituri cu sabia sa cea mare până ce acesta se frânse. În timp ce acoperişul, cu chimaeră cu tot, se clătina, voinicul, în fugă spre ieşire, lovi din toate puterile cu piciorul un al doilea stâlp, după care se adăposti pe scări în jos. Imediat, construcţia se prăbuşi cu zgomot, într-un nor de fum şi praf, zgâlţâind din temelii întregul turn. Dar nici nu căzu bine, că viteazul îşi făcu loc printre dărâmături şi, într-un efort supraomenesc, prinse a se opinti în acoperiş până ce îl împinse dincolo de creneluri, în prăpastia fără fund ce se căsca în spatele turnului.

Și apoi, unii zic că chimaera, ca un duh necurat ce se dovedise, nemaiavând cum să păcălească pe nimeni, se făcu nevăzută, întorcându-se în iadul de unde a venit.

Iar alţii cred că zace şi acum în fundul prăpăstiei, de unde aşteaptă ca oamenii, uitând, să vină să o urce din nou la loc înalt, pentru a domni iarăşi peste ei…


* „Toate sunt bune aşa cum sunt! Cel bun primeşte răsplata faptelor sale şi aici şi în lumea de dincolo, iar cel rău va fi, tot îndoit, pedepsit!”

Gânduri luminoase (din mucegai) – Jurnal de idei (6)

5 decembrie

Demonstraţie că există Moş Crăciun (/Moş Nicolae)

Nu ştiam ce să-i iau de Moş Nicolae cuiva şi din mii de articole m-am decis asupra unuia, până la urmă.
Când i l-am oferit, respectiva persoană s-a arătat extrem de încântată, mărturisindu-mi că de multă vreme avea nevoie de aşa ceva şi nu ştia unde ar fi putut găsi.

24 octombrie

Adevarul, starea de Adevăr în sine e atât de puternică încât dacă spui şi 50% din el, tot face “ravagii”. Şi 30%, şi 10…

28 octombrie

Îşi va petrece oare tot restul vieţii tânjind mereu să se afle acolo unde nu era, să aibă ceea ce nu avea?

30 octombrie

iubeste-i arta
iubeste – iarta

31 octombrie

Cum adică, să te agiţi cât mai mult ca să munceşti cât mai puţin?…

6 noiembrie

Atât de mult vorbea despre calea luminii încât a ajuns să se păcălească şi pe sine – şi asta în asemenea măsură încât a reuşit să arunce afară întunericul din el…

8 noiembrie

Simbolismul Arhanghelului Mihail:
Un supus care, neascultând de conducătorul ce şi-a renegat propria misiune, a preluat conducerea, reinstaurând ordinea.
O persoană care, văzând cum cei din jur cad pe rând, a ştiut să canalizeze toată puterea ridicării, ca singur rebel în raport cu starea de rebeliune ce se generaliza, printr-o istorică bătaie din picior şi cu un îndemn la fel de memorabil: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” – frica decăderii de la principiile vieţii.

8 noiembrie

Poţi termina repede o treabă greu de făcut dacă o faci încă şi mai încet decât merge ea.

8 noiembrie

PS. Cu totii iubim.
Numai ca nu ne dam seama.

7 noiembrie

Întotdeauna am căutat “poezia cu raze”, proza ce poate schimba pe cel ce o citeste, cuvintele cu sens incomunicabil.
Comunicarea într-o limbă necunoscută dar înţeleasă de suflet (întru iubire) şi apoi de cuget (înalta raţiune) care poate schimba lumea.
Deoarece noi singuri printre alţi oameni singuri şi printre cuvinte ale cotidianului suntem neputincioşi în a simţi adevătata viaţă.
Dar toate acestea sigur există, deoarece nu poate exista uşă fără cheie şi nici cheie fără uşă.

Şi o poezie (este de fapt cântec) de Savatie Bastovoi „Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da.
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.

Aş vrea să-ţi scriu cu mîna mea aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul.

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte cineva
Cînd nu mai poţi nici spune şi nici plînge
Să simţi inima mea ca pe a ta…”

11 noiembrie

Nu uita: orice situaţie despre care afli, din lectură sau din viaţă, îţi poate furniza învăţăminte despre o cu totul alta; ce auzi despre alţii ţi se poate aplica şi ţie; întâmplări dintr-un trecut care nu-ţi aparţine pot spune multe despre propriul tău viitor.

11 noiembrie

Adevărata groază, ce depăşeşte în intensitate frica trupească, este cea legată de pierderea sufletului.

11 noiembrie

Ai vrut foarte mult să fii prezent undeva dar, prins de atâtea treburi, ai uitat.
Poate până la urma ai fost! Poate intenţia ta, cuminte ca o umbră de înger, ţi-a semnat cu punctualitate prezenţa şi tocmai ea, înştiinţându-te de aceasta, ţi-a adus aminte…

16 noiembrie

- Câte sentimente există în lume?
- Atâtea câte chipuri de oameni sunt pe pământ; și câte întâmplări se petrec sub cer…

17 noiembrie

- Legendele sunt minciuni!
- Ba legendele, în cel mai rău caz, sunt prelungiri ale realității care ne ajută să progresăm.
Dar dincolo de legende stă și ne așteaptă o realitate încă și mai tulburătoare…

18 noiembrie

În acele săli vaste în care nu a mai pășit nimeni de cine știe câtă vreme liniștea era aproape un obstacol fizic.
Liniștea însemna acolo lipsa îndelungată a prezenței omului și te lovește parcă un ecou asemănător celui ce pune stăpânire pe camerele din care a fost îndepărtată toată mobila, numai că aici totul e mai dens.
Te chinui să-ți repeți: Nu e nimic aici!
Dar totul parcă strigă: Au fost atâtea! Și nu mai sunt!

18 noiembrie

Cele mai importante sunt pauzele, nu acţiunea.
Când spui „stop” sau când te hotărăşti să întreprinzi ceva, să te schimbi, să schimbi lumea…

18 noiembrie

Din viitoarea mea povestire:
“Dar tu ştii că, de fapt, curajul nu există. Există doar treabă făcută. Sau nu.”

20 noiembrie

“Curajul nu există – partea a II-a”:
Nu există, există doar chemarea sufletului. Şi atât.

22 noiembrie

Tot mai moderni, tot mai primitivi…

23 noiembrie

- Ce ți-ai lua cu tine, dacă ai merge pe o insulă pustie?
- Ce să-mi iau? Am în mine și lumea asta și viața de apoi…

24 noiembrie

Suprema libertate a omului – dar, câteodată, gândul bun, de Sus.
Liberul nostru arbitru absolut dar, uneori, fără motiv, coborârea asupră-ne a acelor stări sufletești înălțătoare.
Nu libertatea absolută, ci fericita libertate.

25 noiembrie

Una din cele mai nobile aspiraţii ale omului: să clădească sau să ajute sisteme ori personalităţi să funcţioneze autonom, în deplină cunoştinţă de cauză.

25 noiembrie

Nu, nu există niciun “dat”, nicio moştenire genetico- tradiţionalo-naţionalistă, spunea, în timp ce rula şi modela, distrat, un post-it in chip de coloană a infinitului…

26 noiembrie

întâi se-aşterne praful
apoi se-alege praful
şi pulberea

26 noiembrie

unele               gânduri

 

 
rămân              neauzite

 

26 noiembrie

Ninge ametitor cu cioburi sclipitoare de cer.

Through Heavy Veils of Dreaming (first published in “Revista de suspans” – all the text here)

P.S. Dear brother, I left this at the end, something I feel I should finally reveal to you, because I only had you that close to me so you wouldn’t find me insane – anyway, not before you would diligently pore over what I’m about to tell you.

I must confess that I felt reluctant at first whether to reveal to you my troubling experience I had, or to keep this silent forever. Because you see, for one thing, it seems that some of us need to see with their own eyes the deepest blackness to really understand life and mankind. Then I was thinking: are there people who through weakness and lack of experience stay captives of their first impressions such as they cannot pass beyond the dark specter of damnation once they see its hideous face in one form or another? I wish with all my heart something like that wouldn’t happen to anyone! Nevertheless, my inmost belief tells me that you, at least, don’t belong into that category; therefore, with your permission, I finally made up my mind to write down my short narrative…

I don’t know about your dreams, but I find comfort mostly in a rather gloomy world, where the evenfall and the night pass their time; and if you ask me about the colors that enliven it, as puzzled as I’d be, I’d be answering: Rather, what is between color and non-color…

As I suppose it happens to most of us, I often find myself unaware of what I experience down there but when memories stand by me as some coffer under the armpit of a castaway after the storm sucked into the abyss all around him, through that coffer that not always carry treasures, I can relive lots of things: stripes of the real world, scenarios and frames entirely phantasized, streets, landscapes or people that seem to inhabit regularly my dreams; also completely new elements such as that majestic town-castle, embodiment of an ageless mystery, whose buried-vault cellars and cobwebbed bridges I once frantically searched for God knows what relics and secrets. Some of my dreams are cut off (or this is all that could be saved during the journey between those two realms that deny one another) then resume with me running through senseless labyrinths or as a passenger on vehicles that howl into the night to some vague destination. Other times I dream of conspiracies, empires and wars, but I live every event through some wistful understanding, without the drama from the real world that can be yielded even by trivial conditions.

But once started as a bad joke, it went to poison the world I thought was only mine.

I had then right away the feeling that I met somebody I shouldn’t have, some strange manikin – featureless face, awkward movements and, above all, a sinister mood – who as I warily tried to disappear spoke to me without even looking in my direction, in a slow hollow voice: “Michael… Michael…”.

Darting away, I cast one look over my shoulder and saw its figure reshaping ever so clearer, while its movements became ever so firm, although still slow.

The smoldering echo, an omen of an estranged fright, urged me to run faster and farther away from that hellish sight, to do all I could to never see it again and cast it into oblivion forever. So, twisted buildings I put between me and her, streets turning into tunnels and precipices with derelict steps, whereabouts whose faded features surrounded only what interested me at the time: a great emptiness in the middle through which I was to find my rescue; but the singsong chattering kept following me:

“You can never get rid of me!” and a funereal hunch confirmed my deepest fears…I was aware that the unholy presence grew stronger, mastering ever so slightly the environment it manifested itself in, while I – a simple man – knew myself incapable of hiding forever.

I tried to find solace telling myself it couldn’t be so bad, that it wasn’t looking for me (after all, my name is not Michael!), but all of a sudden a memory put a lump in my throat: I’d indeed found out that my father decided, before I was to come into the world, to name me Michaela if I was to be born a girl, an ideea I later forgot all about it…

You know me, I do not fear easily, but I convinced myself then that nothing is more heart-rending and depressing than the idea that somewhere there is an animated creature with higher power, sent or escaped from who knows what hell, with the only purpose of your hunting and annihilation.

“Wherever you go, I’ll catch up with you…” the repulsive singsong voice said and, from afar, the music of death stunned even my thoughts. All I could do was wait for that arrow already flying through the dark to reach with hellish accuracy the target it was meant for.

Oh, had I been able to brutally tear myself off from the arms of the nightmare, as those that try themselves out often do, I for sure wouldn’t have let myself fall asleep for a long time afterwards! Only I wasn’t to be given that chance…as the night of that dream wouldn’t want to meet the day! Indeed, as I was running (or rather trying to run – you know that desperate run when the feet feel like lead and you advance in slow motion no matter how hard you try), as I was trying to sneak through every nook and cranny to evade somehow my terrible fate, the gigantic cobweb of the nightmare (I understood it later) weaved differently around me, poisoning slowly even the reality, so after that night I woke up, but not in truth! Since then, I was to live my everyday life more or less like I used to…without really being myself. More to the point, I was still me, but deprived of that spark that defines us and whose absence turns us into automatons. Lost amongst these three planes, I became my own prisoner, ignoring entirely the drama of the dream where I was still a tireless fugitive waiting for his inexorable ending.

Are you aware that, without the bandage of the night, the trumpets of the real world would deafen us? Or the other way around: How long do you think a man could hold out into a dream without replenishing his strength into reality?

And tell me, brother, have you ever thought of the meaning of crucifixion? (well, I did – while I was trapped as a mouse playing at by a cat before the final blow, death gnawed at my heart little by little): all four limbs perfectly trapped, hanging over the abyss so that you can’t make a move, all four stone-still directions of the compass, of life on earth in fact, four torn-off seasons, as they stole from me the time itself measured by them…

I’d better stop here talking about my hopeless terror; no matter your faith or unfaith, if you didn’t experience such an encounter, into a dream or reality, rejoice! I’m not the one wanting you to live it, even through the eyes of the mind.

Sometime later, since I was feeling so pinned up, I made a gesture of stretching my arms even more, with hands unfisted, like in a hug of acceptance, a humble confrontation. It was relinquishing, not abandon, the will to throw myself entirely into… whatever awaited me. Strange, but it made me feel somehow stronger.

Then, at one time, I don’t know how or why, I caught my mind searching feverishly the theme of a song: “… You gave to us Your cross…” How was it, how was it? Rather archaic upbeat verses, heard who knows when…

If I can’t remember something, I’m not at ease until I solve the problem, and even if I’m doing something else at the time, I let my mind work tirelessly until, sooner or later, it can decipher the hostile ‘code’.

So I was searching for the missing words like an archeologist who tries to remake an ancient ewer from two or three shards. I was going over what I cleared up already, but I kept stumbling on the gaps that kept staying blank. The cross – my childhood, a gesture over the pillow in the evening before bedtime, so I wouldn’t have bad dreams, the voice of my grandmother…

If I’d had a cross then, to protect me! But I gave up a long time ago wearing a cross, or any other pendant, watch or bracelet…But wait! I told myself. In one corner of the room, under the floor, where the plinth was missing, a prayer bead which I didn’t bother to search for it at the time. So here I was, scratching feverishly with my nails under the floor until I reached with my fingertips the rusty little cross.

Having the prayer beads around my wrist, I felt as a convict sentenced to the hole who took in wonder a gulp of air. I perfunctorily took every bead in turn, which were like some small heavy bullets – as I saw by chance doing those monks dressed all in black (like my dream), fighting for their souls, as I did – and I was thinking at their secret humming when, submerged in prayer, wheeled the rosary on their hands, but it wasn’t for me to know what they were saying…

“…weapon against the devil, You gave to us Your cross…” Any dessert flinches with all its being at the touch of a single drop of water.

“…weapon against the devil, You gave to us Your cross…” An unseen painter started to paint his finished picture while it flowed backwards.

I whispered over and over, as for the first time, the newly discovered verse and I realized since that the same word, same stroke of the brush, even repeatedly made by the thousands, never meant the same thing…

Like some big wheel of a clock that, stretching its limbs, trained the whole mechanism so that it could take again the measure of time, I was beginning to rediscover my own time, while the menace of the end vanquished forever like smoke, and the nightmare melted like wax by the fire…

And then, dear brother, I woke up in truth. Amongst wonderful people, dressed in white, whom, in a way, I understood better as I was like them entirely, but surely I was now able to love them more.

After many tests and examinations, the doctors found with stupor that I had no symptoms of sickness so, after a while, they couldn’t but let me go home. So… here I am, back to life!

*

In conclusion, I hope with all my heart, dear brother, that my little story hadn’t troubled you. I thought it would be good to explain to you why you haven’t heard of me at all for so long, but also that maybe my incident would be of some use to you, in a way or the other.

I always thought that, regardless of the risks, somewhere beyond us there are some realities that should never be concealed in graves where surely they could never be of help to anyone…

Translated from the Romanian by Dan BUTUZA

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 372 other followers