Viaţa îmi pare-a fi un drum spre moarte,

Începe cu-o cărare prin câmpuri înverzite,

Pe care-o mamă-şi duce-al său copil cât mai departe

Rugându-se Fecioarei Sfinte.

 

Drumul copiilor va ocoli apoi o vale

Care străbate-acea grădină unde adolescentul,

Visând însingurat, smulge petale

Acoperind cu ele cerul.

 

Când tânărul îndrăgostit se rătăceşte

Printre copaci îşi vede dispărând

Himerele, şi răul demon îl ademeneşte

Spre apele impure, ascuns în gând.

 

Un alt ocol şi tot mai mult te depărtezi

Te-ntâmpină acum negrul copac al ştiinţei

Şoaptele lui îţi vor aduce, de le crezi,

În suflet întunericul sălbăticiei.

 

Iar după ce în iarbă vor rămâne

Iubirea, tinereţea şi cântările

Al nostru călător ajunge printre grâne

De unde va primi cât poate lua cu braţele.

 

După recoltă, şi-a văzut

Strugurii pârguiţi în teasc

Înc-un pahar îmbătător, şi un sărut…

Pe buzele care de-acum se-ofilesc.

 

Şi mai departe-ncep nisipurile neştiute

Haotic străjuite de umbre funerare

Apoi se-nalţă-un munte cu pietre ascuţite

De unde tenebrele au să coboare.

 

Începi să-l urci; acum, Domnul te părăseşte

Prietenii-ţi sunt toţi una cu pământul

Uitarea lumii ca un giulgiu te-nveleşte

Şi-ai tăi copii îţi pregătesc mormântul!

 

Sărmanul pelerin! Urcuşul e necruţător…

Cât de departe e de prima sa cărare,

De sânul mamei cel ocrotitor!

Îşi şterge de pe-obraz lacrimi amare.

 

Departe de paradisul cel pierdut

Inima-i e cuprinsă de melancolie

Pentru plăcerile din tinereţea ce-a trecut,

Începe să îngâne-o veche elegie…

 

Însă degeaba jinduieşte la vremurile bune

Un vânt de iarnă îi îngheaţă lacrimile

Pentru ultima dată soarele-apune

În ceruri, iată, i se rosteşte numele…

 

Cu totul consumat, pe calea cea damnată

Când tălpile i-au sângerat pe toate pietrele

Moartea coboară să-i ia sufletul drept plată

Şi să-i închidă pleoapele.