De cateva saptamani, vanturile se napusteau ca niste limbi de balaur peste albele intinderi ale Scythiei. Tavalugi de praf si ciulini se involburau rostogolindu-se pustiitor deasupra rarelor asezari din apropierea Istrului. Prin stufarisurile baltilor, haite de lupi infometati urlau spintecand amenintator obrazul sarat al noptii. Ochii le sangerau, caci foamea ii chinuia ingrozitor. Adulmecau aerul si, deodata, porneau la atac. Undeva, o oaie ratacite behaia disperata. In cateva clipe, din trupul ei ramasesera doar smocuri de blana insangerata. Putinii oameni care se incumetau sa se indeparteze de bordeie nu se mai intortceau. Zilele treceau una dupa alta, la orizont se bolovaneau trunchiurile unor nori pamantii prevestind o iarna lunga si geroasa, cam cum erau toate iernile in acest colt de lume.

Dar iata, in zare apare o mogaldeata. Umbra tot creste, se apropie. Pare a fi un batran. Se sprijina intr-un bat. Hainele ponosite s-au albit de praf. In barba i s-au incalcit cateva fire de iarba. Paseste usor, fara sa se grabeasca. In urma lui, la cativa pasi, cinci, sase oameni , imbracati la fel ca cel din fata, merg linistiti. Oboseala le-a asezat pe chip o masca ridata, ca de ceara. Doar ochii le sunt vii. Parca lumineaza ierburile tepoase peste care pasesc. Sub muchia dealurilor, soarele, ca o moneda de arama, prafuit si el, coboara incet, parjolind uscaturile. Se insereaza. Calatorii se apropie de niste bordeie. Zarisera lumina unor focuri.

Treziti din incruntarea zilei, lupii au simtit in aer mirosul cald al fapturilor. Ca la un semnal, au pornit pe urmele lor, adulmecand cu nesat mirosul proaspat din iarba. Ajung la ei, ii inconjoara maraind in preajma lor.

Deodata, plesniti ca de traznet, raman tintuiti la pamant, ca niste mormane de pietre. Privirea calatorului nostru ii impietrise. Dupa cateva clipe, dezmeticiti din inclestare, au inceput sa se retraga incet, schelalaind infricosati, disparand prin tufisurile din preajma.

Cei cativa barbati ce trebaluiau in jurul bordeielor raman inmarmuriti, nevenindu-le sa creada cele vazute. Ajuns in mijlocul lor, calatoruil le spune intr-o limba curata: ‘’Pace voua!’’

Cam asa este posibil sa se fi produs intalnirea oamenilor de la Dunare cu Apostolul Andrei. “A venit la predicare pa jos si cu un bat in mana”, spune o legenda din satul Cuzgun, sat care azi se numeste “Ioan Corvin”, din judetul Constanta…**

Un interviu acordat de ziaristul grec George Alexandrou, autorul uneia  dintre cele mai vaste monografii dedicate Apostolului Andrei (pe care il praznuim pe 30 noiembrie), intitulata “El a ridicat crucea pe gheata”, jurnalului ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America, ne dezvaluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!

Alexandrou explica aceasta lunga ramanere a apostolului  in Scytia Minor prin faptul ca s-ar fi “simtit foarte apropiat de daci deoarece erau monoteisti. Este firesc ca acesta sa se fi simtit ca acasa in randul clerului dac si ca ei sa-l fi acceptat rapid si sa fie convertiti”, mai spune jurnalistul grec in interviul amintit. Alexandrou crede ca Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos. “Cred ca Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut calatorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat sa plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales cand a fost la slavi, unde sacrificiul uman era inca practicat. Va puteti imagina: Era obosit sa treaca prin astfel de lucruri si cand a venit la daci… unde grecii si evreii erau acceptati in aceeasi masura si unde existau preoti sihastri asceti, se intelege cat de lesne s-a integrat. Putea sa predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau ca religia pe care el a adus-o nu era numai mai buna decat a lor, ci si o continuare a vechii religii. Au privit religia nativa ca prevestitoare pentru crestinism. Douazeci de ani inseamna mult si se intelege de ce românii isi amintesc de el mai mult decat alte traditii”, mai spune cercetatorul grec.

Din traditiile [mai multor popoare] studiate de George Alexandrou s-a conturat imaginea si caracterul omului Andrei. Asadar, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri era un om simplu, umil, dar ciudat. Avea obiceiul  de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Cara un baston imens cu cruce. Era foarte modest si nu umbla cu prea multi discipoli dupa el. Nu predica multimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna putina companie, precum un staret de manastire. Era in schimb un om cu simtul umorului. In acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunandu-le: “Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de mesteacan”. Radea cand se gandea la acest lucru. A calatorit mult, insa, fiind foarte modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan, desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o intalneste este insusi Hristos. Era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se intalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o barba carunta, care se separa in doua spre capat. Avea ochii, probabil, albastri. ***

A facut nenumarate minuni, atat in timpul vietii, cat si dupa moarte, pana in zilele noastre, mai ales la Dervent, in jud. Constanta.

Colindul Sf. Andrei: http://revelatiinesfarsite.wordpress.com/2012/11/28/colindul-sf-andrei/

* Sintagma “Apostolul lupilor” (care face trimitere atat la stapanirea Sf. Apostol Andrei asupra lupilor, cat si la faptul ca dacilor li se spunea “lupi”), nu imi apartine.

** Sursa: cartea La portile luminii. Miracolele de la Dervent, de Dumitru Manolache, 1995, 126 pag., p. 19. (Editia din 2008 are 495 pagini).

*** Fragmente preluate din: http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011/12/uluitoarea-ipoteza-greceasca-sfantul.html, articol al dl. Dumitru Manolache în Gardianul.

Advertisements