În sfârşit, am înţeles misterul… Misterul căutat în toată viaţa mea, în cărţi şi vehiculări de idei ale unor minţi jucăuşe precum salturile de delfini. Misterul ca panaceu universal ce veşnic se ascunde în poveşti, se cerne printre pagini, alunecă printre degete, fuge mereu un pic mai repede decât privirea. Care îi lasă pe oameni să spună că, de fapt, el nu există, că ni se pare. Care se lasă înlocuit de simulacre de mistere şi de măşti, moarte încă de la început, dar totuşi ne stă în preajmă (înger al lucrurilor moarte).

Noima Căutării însăşi, scopul lecturii, în legătură cu care ne petrecem zeci de ani întrebându-ne: merită? La ce ne poate ajuta, palpabil?, misterul care face să ne îmbrăcăm zilnic cu învăţătura ca şi cu o haină neînţeleasă dar călduţă când afară e frig, câteodată aspră şi grea ca însăşi penitenţa, dar de care ar fi prea târziu pentru noi, josnic şi iraţional să ne lepădăm, înţelepciunea bătrânilor – speranţa bătrânilor mai noi că bătrânii din vechime au ştiut ei ce au ştiut (cea mai mare comoară) –, misterul pe care l-am căutat de când mă ştiu, l-am înţeles, ţin minte că da, dar din nefericire l-am uitat, ca şi cum aş fi visat şi răspunsul a rămas prizonier dincolo, precum acele obiecte pe care cu înverşunare copilărească le ţinem strâns în mână când visăm pentru a ne rămâne şi după ce ne vom trezi…

Ca şi cum ar fi nevoie să-l înţeleg de mai multe ori pentru a-l putea păstra mereu în caseta sufletului. (Şi încă, „mereu” nu înseamnă „pentru totdeauna”). Dar acum pot spune oricui: Taci, bătrânii de demult ştiau ei ce ştiau şi mai ales eu, cel din trecut, ştiu sigur că am văzut ce am văzut…