Există titluri care, prin puterea lor de evocare, se pot substitui unor conţinuturi întregi (deja existente sau nu, acest aspect fiind mai puţin important).

Să luăm în considerare, de exemplu, o carte: „Petre Ţuţea: Between Sacrifice and Suicide”. Fără să o fi citit şi fără, măcar, să o deschidem, numai acest titlu (subtitlul, în primul rând) ne-ar putea provoca la o serie de întrebări şi speculaţii:

Oare un sinucigaş ar regreta că nu şi-a pus, înainte, problema sacrificiului?

Dacă cineva crede că totul este pierdut, de ce nu s-ar sacrifica pentru o altă persoană – sau pentru o idee? Probabil că oricine, având de ales între o moarte jalnică şi una cu viaţa pe buze, ar alege-o pe cea de-a doua.

Sau, mai bine, de ce nu şi-ar sacrifica propriile gânduri negre?

În loc de a abandona cu totul acţiunea, ce ar fi dacă s-ar gândi să schimbe totul?

Decât să încerce să renunţe la lume cu preţul propriei dispariţii, cum ar fi dacă s-ar descotorosi dintr-o smucitură de lumea care, iată, a ajuns să-l dirijeze din interior prin slăbiciuni sufocante, autoamăgiri vremelnice dar atât de numeroase, şi avalanşe de consecinţe nefaste?

Dacă, în locul fricii comode dar letale pentru propria persoană, dintr-o altă frică, aceea de absoluta singurătate, şi-ar îndrepta privirea pentru o clipă spre alţii, spre „celălalt”, măcar ca strategie de ignorare a propriilor probleme?

Avem de a face aici cu două atitudini extreme: una paralizată de trecut şi aflată sub imperiul sentimentelor provocate de acesta (trecutul, oricum, e mort) şi alta, prin care căutăm să privim şi să simţim spre viitor.

Cineva spunea că „aspectul căruia îi acordăm atenţia are tendinţa să se dezvolte în viaţa noastră.” 

Să nu ne lăsăm privirea hipnotizată de fotografia unei singure clipe ce încearcă să îmbrace cu o peliculă înşelătoare valoarea totului; tabloul în întregul său nu presupune numai trecutul, ci şi viitorul, unde, teoretic, totul este posibil – inclusiv reinterpretarea şi înţelegerea trecutului dintr-o cu totul altă perspectivă – una superioară.

Întotdeauna binele, fie că e vorba de contemplaţie (rugăciune), fie de acte, va genera un feedback înălţător, în vreme ce răul acceptat va încerca să ne amorţească tot mai mult, întru deznădejde.

Din punct de vedere filozofic (efigia „Petre Ţuţea” din titlul mai sus amintit oferind o lămurire suplimentară contextului), se poate spune că semnificaţia sinuciderii nu este altceva decât afirmarea definitivă a morţii ca esenţă a existenţei, în vreme ce sacrificiul presupune căutarea neobosită a esenţei vieţii dincolo de victimizare, deznădejdi şi afirmaţii sterile.

Dar să nu credem că antagonismul sinucidere-sacrificiu există doar în aceste forme extreme… Miza este cu mult mai mare! Aceste două reacţii – atât de opuse încât este de mirare că pot coexista în aceeaşi lume – sunt angajate într-o acerbă, dar tăcută şi permanentă luptă în mintea fiecăruia dintre noi, în căutarea supremaţiei – o luptă pentru procente.

Unii renunţă la practicarea principiului binelui sau capitulează în faţa unor idei dăunătoare motorului vieţii care nu este altul decât sufletul, cel ce se străduieşte din răsputeri să le susţină, sărman sclav maltratat, întregul eşafodaj al satisfacţiilor la care ţin atât.

Unii mor „pe bucăţi”, unii mor trăind, alţii „îşi sinucid” şansa de salvare, încrederea sau optimismul; iar cei mai mulţi îşi sinucid zâmbetul.

Însă tocmai cu un zâmbet ne putem smulge din coşmar, o dată ce ne-am dat seama că am fost victima unei farse groteşti în care monştrii care ne bântuie nu sunt altceva decât siluete supraproporţionate de furnici.

Şi ca să scapi cu totul de furnici  e de ajuns să-ţi descleştezi mâna de pe băţul pe care l-ai înfipt în muşuroi.