Demonstraţie că există Moş Crăciun (/Moş Nicolae)
Nu ştiam ce să-i iau de Moş Nicolae cuiva şi din mii de articole m-am decis asupra unuia, până la urmă.
Când i l-am oferit, respectiva persoană s-a arătat extrem de încântată, mărturisindu-mi că de multă vreme avea nevoie de aşa ceva şi nu ştia unde ar fi putut găsi.
Adevarul, starea de Adevăr în sine e atât de puternică încât dacă spui şi 50% din el, tot face “ravagii”. Şi 30%, şi 10…
Îşi va petrece oare tot restul vieţii tânjind mereu să se afle acolo unde nu era, să aibă ceea ce nu avea?
iubeste-i arta
iubeste – iarta
Cum adică, să te agiţi cât mai mult ca să munceşti cât mai puţin?…
Atât de mult vorbea despre calea luminii încât a ajuns să se păcălească şi pe sine – şi asta în asemenea măsură încât a reuşit să arunce afară întunericul din el…
Simbolismul Arhanghelului Mihail:
Un supus care, neascultând de conducătorul ce şi-a renegat propria misiune, a preluat conducerea, reinstaurând ordinea.
O persoană care, văzând cum cei din jur cad pe rând, a ştiut să canalizeze toată puterea ridicării, ca singur rebel în raport cu starea de rebeliune ce se generaliza, printr-o istorică bătaie din picior şi cu un îndemn la fel de memorabil: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” – frica decăderii de la principiile vieţii.
Poţi termina repede o treabă greu de făcut dacă o faci încă şi mai încet decât merge ea.
PS. Cu totii iubim.
Numai ca nu ne dam seama.
Întotdeauna am căutat “poezia cu raze”, proza ce poate schimba pe cel ce o citeste, cuvintele cu sens incomunicabil.
Comunicarea într-o limbă necunoscută dar înţeleasă de suflet (întru iubire) şi apoi de cuget (înalta raţiune) care poate schimba lumea.
Deoarece noi singuri printre alţi oameni singuri şi printre cuvinte ale cotidianului suntem neputincioşi în a simţi adevătata viaţă.
Dar toate acestea sigur există, deoarece nu poate exista uşă fără cheie şi nici cheie fără uşă.
Şi o poezie (este de fapt cântec) de Savatie Bastovoi „Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da.
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.
Aş vrea să-ţi scriu cu mîna mea aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul.
Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte cineva
Cînd nu mai poţi nici spune şi nici plînge
Să simţi inima mea ca pe a ta…”
Nu uita: orice situaţie despre care afli, din lectură sau din viaţă, îţi poate furniza învăţăminte despre o cu totul alta; ce auzi despre alţii ţi se poate aplica şi ţie; întâmplări dintr-un trecut care nu-ţi aparţine pot spune multe despre propriul tău viitor.
Adevărata groază, ce depăşeşte în intensitate frica trupească, este cea legată de pierderea sufletului.
Ai vrut foarte mult să fii prezent undeva dar, prins de atâtea treburi, ai uitat.
Poate până la urma ai fost! Poate intenţia ta, cuminte ca o umbră de înger, ţi-a semnat cu punctualitate prezenţa şi tocmai ea, înştiinţându-te de aceasta, ţi-a adus aminte…
– Câte sentimente există în lume?
– Atâtea câte chipuri de oameni sunt pe pământ; și câte întâmplări se petrec sub cer…
– Legendele sunt minciuni!
– Ba legendele, în cel mai rău caz, sunt prelungiri ale realității care ne ajută să progresăm.
Dar dincolo de legende stă și ne așteaptă o realitate încă și mai tulburătoare…
În acele săli vaste în care nu a mai pășit nimeni de cine știe câtă vreme liniștea era aproape un obstacol fizic.
Liniștea însemna acolo lipsa îndelungată a prezenței omului și te lovește parcă un ecou asemănător celui ce pune stăpânire pe camerele din care a fost îndepărtată toată mobila, numai că aici totul e mai dens.
Te chinui să-ți repeți: Nu e nimic aici!
Dar totul parcă strigă: Au fost atâtea! Și nu mai sunt!
Cele mai importante sunt pauzele, nu acţiunea.
Când spui „stop” sau când te hotărăşti să întreprinzi ceva, să te schimbi, să schimbi lumea…
Din viitoarea mea povestire:
“Dar tu ştii că, de fapt, curajul nu există. Există doar treabă făcută. Sau nu.”
“Curajul nu există – partea a II-a”:
Nu există, există doar chemarea sufletului. Şi atât.
Tot mai moderni, tot mai primitivi…
– Ce ți-ai lua cu tine, dacă ai merge pe o insulă pustie?
– Ce să-mi iau? Am în mine și lumea asta și viața de apoi…
Suprema libertate a omului – dar, câteodată, gândul bun, de Sus.
Liberul nostru arbitru absolut dar, uneori, fără motiv, coborârea asupră-ne a acelor stări sufletești înălțătoare.
Nu libertatea absolută, ci fericita libertate.
Una din cele mai nobile aspiraţii ale omului: să clădească sau să ajute sisteme ori personalităţi să funcţioneze autonom, în deplină cunoştinţă de cauză.
Nu, nu există niciun “dat”, nicio moştenire genetico- tradiţionalo-naţionalistă, spunea, în timp ce rula şi modela, distrat, un post-it in chip de coloană a infinitului…
întâi se-aşterne praful
apoi se-alege praful
şi pulberea
unele gânduri
rămân neauzite
Ninge ametitor cu cioburi sclipitoare de cer.
Alexandru V. Dan 