Artiştii lucrează cu patru tipuri de material, dispuse pe axa verticală astfel: cel mai de jos, materialul demonic, apoi, la nivelul solului, materialul efemer sau supus morţii; ca un avânt, deasupra pământului, se găseşte materialul speranţei sau rugăciunii şi, ceva mai sus, materialul îngeresc.
Dar nu numai artiştii sunt nevoiţi să recurgă la materiale, deoarece acestea se află în strânsă legătură cu ceea ce există în fiecare dintre noi.
***
Pentru a face ca progresul sa invinga este nevoie de oameni hotarati.
Pentru a lupta impotriva efectelor nocive ale progresului este nevoie de supereroi.
Pentru ca ceva sau cineva să merite simplul calificativ de ”bun” trebuie să îndeplinească atâtea criterii!
Geniul. Dar nu orice geniu, ci geniul care se simte cu sufletul.
– Nu mai pot cu “X”…!
– Ai rabdare, te vei obisnui cu el(ea). Si te vei obisnui si cu tine…
Nu canta prea bine, mai si gresea note, dar unele sunete le scotea ca nimeni altcineva vreodata
… dar tocmai în gerul iernii sângele clocoteşte mai abitir decât oricând, într-o înţelegere pefectă şi misterioasă cu înflăcărarea sufletească însetată de tot ceea ce este bine, drept şi sfânt.
A fi o substanță omogenă, sigură pe consistența ei, care să nu-și piardă din materie în contact cu alte medii sau substanțe.
Alternativa este disoluția, care de altfel începe atunci când lipsește informația integrității.
inoportun importăm imoralitate împotriva imortalităţii
Dacă verifici Autoritatea, rişti să te înşeli.
Dacă nu verifici Autoritatea, rişti să se înşele ea – în ceea ce te priveşte pe tine.
Avea un simţ care-l făcea să observe miracolul/Avea un simţ care-l făcea să nu vadă miracolul.
Mie-mi place asta: Ai un obicei (inconştient) şi, după cine ştie cât timp (când ar fi trebuit să-ţi fie o a doua natură), dintr-o dată îl pierzi. Voi dezvolta ideea. Cred că (şi) de aici ne poate veni salvarea…
Empatie inversă: o duci bine şi de aceea presupui că la fel stau lucrurile şi cu ceilalţi.
– … Dar sunt cei mai mari duşmani şi oponenţi ideologici pe care-i ai!
– Sunt doar nişte oameni care au nevoie de nişte explicaţii…
Ţuţea a fost tipul luminătorului: a înţeles filozofia cea adevărată, oamenii veneau la el şi trăia din ce-i dădea să guste câte unul, asta era ocupaţia lui, modul lui de viaţă, unul viabil. Oamenii simţeau că-i ajută spiritual şi, din dragoste, probabil că-i duceau şi lui câte un mic pacheţel…
Azi mi-e poftă să citesc in reviste vechi stiri din alte vremuri… să aflu ceea ce a fost şi s-a preschimbat în linişte.
10.12.2013
Azi e Ziua drepturilor omulul…
Drepturi? Parcă mai multe, dar în schimb mai puţine decât ne trebuie.
Obligaţii? Mai puţine, dar în acelaşi timp mai multe decât este nevoie….
Ni se spune că e bine să facem parte dintr-o comunitate mondială a prieteniei – mai ales că, nu-i aşa, e rost de cerşetorie – dar, pentru asta, trebuie să ne abandonăm acele elemente din legea şi obiceiurile noastre care i-ar deranja pe nişte străini ipotetici care ar veni la noi. (Şi e ciudat cum tot îmi ies în ochi pasaje din discursurile domnitorilor noştri în care ei afirmă că mai bine mor decât să-şi lase legea şi obiceiurile). (În acelaşi timp, nici acei străini nu vor mai avea dreptul la specificitate la ei acasă…).
Dar această nouă cultură, aceste noi valori pentru care toată lumea trebuie să şi le abandoneze pe cele proprii, în fond ale cui sunt, dacă nu sunt nici ale noastre şi nici cele originale ale străinilor?
Şi cine le poate fundamenta atat de adânc (precum erau ale noastre fundamentate dincolo de suprafaţa umanului), astfel încât, la un moment dat, să nu dea rateuri şi să explodeze, cu toată lumea laolaltă?
Astăzi, 13 decembrie 2013, se împlinesc 30 de ani de la moartea poetului Nichita Stănescu.
Doar o intamplare inedită auzită de la un un artist care l-a cunoscut, care spune că Nichita trebuia să se prezinte în Suedia, fiind nominalizat pentru premiul Nobel dar că, ajuns la gară, a preferat să rămănă un timp îndelungat într-un bar de acolo şi să stea de vorbă cu oamenii.
Poate că întâlnirea geniului literar cu geniul popular de aceeaşi esenţă a fost mai importantă decât cel mai mare premiu…
Tabloul acesta de Kazimir Malevich îmi sugerează lipsa timpului, risipirea noastră în puzderia de lucruri pe care, fără încetare, trebuie să le facem… (Ca nişte pătrăţele de timp diferit colorate). Deşi titlul tabloului este “Soldier of the First Division”. Dar ca soldat, parcă, măcar mintea îţi e liberă, în vreme ce în civilie grijile te copleşesc…
Cine vrea să vadă, înţelege şi din foarte puţine indicii. Cine nu vrea sau nu poate, nu înţelege nici din prea multe.
Dacă am numi “bucăţi de suflet” relaţiile dintre oameni sau sentimentele celor înstrăinaţi de propriul lor pământ, am putea constata că unele dintre astfel de entităţi mor repede, şi altele nu.
Care să fie adevărul atunci? Care din acestea se abat de la regulă?
Ei bine, cele care nu cedează ar fi trebuit de mult să o facă, numai că, se vede treaba, ceva le-a protejat…
Anumite chestii… crezi că le faci tu, dar de fapt te fac ele pe tine…
Alexandru V. Dan 