Nu pentru că sunt singur cânt
nu eu mă plâng,
la margine de drum
doar vântul ne-mblânzit îmi cântă în vreo strună
când vrea s-audă de la mine
cântul de jale de pe urmă.
Nu-ţi scriu ca să încerc să scap,
nu vreau să schimb
înfăţişarea palidei dureri
într-un obiect ornat
ci e un vers de incantat
în nopţile ce vor veni:
„Ce-am fost? Ce sunt eu oare cu adevărat?”,
din frica de a nu mai fi.
Când suferinţa te va-mpresura
nu o privi în ochi, ci uită-te prin ea
iar încercărilor de orice fel răspunde-le: „Nu ştiu!”,
cu braţele deschise şi inima pecetluită,
aşa acel viespar se va întoarce în pustie
cu bune şi cu rele, cu tot ce nu a fost să fie.
Deci nu uita, visul e pururea cu noi
fără să-i fim stăpâni cu-adevărat
doar noi ai lui putem ajunge
dacă marele somn ne va atinge;
singură întrebarea nu îţi lasă
flacăra sufletului să se stingă,
„Ce sunt?, Ce vreau?”, cât mai sunt viu
ca nu cumva să nu mai fiu.
Alexandru V. Dan 