De ce ne-ar mai interesa cărţile sau poveştile lumii, de ce am mai aştepta vorbe, dacă nu am căuta, mai mult inconştient, în zidăria concretului, un ceva inedit, o anumită piesă în care să putem identifica o formulă de scăpare capabilă să ne scoată din carcera cotidianului?
Nici nu ne dăm seama ce dar – ba chiar însuşire – a primit omul: viaţa pe pământ îi este finită, în sensul că există deasupra lui mereu acea sabie a lui Damocles a morţii; dar ceva scapă acestei reguli, ceva nu se potriveşte cu ansamblul aflat sub semnul vremelnicului: omul, cu gândul său, poate ajunge dincolo de finit, la Dumnezeu. Gândind la moarte te înfiori, eşti în logica finitului; gândind la (ideea de) Dumnezeu, ieşi din această logică. Acest indiciu ne arată că omul poate excede moartea şi finitul.
Lumea se va sfârşi pentru că adevărul-la-prima-vedere se va impune, fatal-cantitativ, asupra adevărului profund; şi pentru că oamenii cred că adevărul se construieşte neîncetat, în vreme ce el există deja, aşteptând să fie descoperit.
Şi dacă am privi diferenţa de opinii nu ca varietate spontană şi liberă din partea oamenilor, ci ca reacţie de susţinere sau de chestionare a ideilor (aceleaşi întotdeauna) propagate masiv de mass media mainstream?
Să nu ne lăsăm supăraţi atunci când cineva ne face vreun rău fără să vrea,
dar să nu fim nici violenţi cu cei care doar au intenţii rele faţă de noi…
Ceea ce este sufletul pentru trup este recunoştinţa în raport cu tot ceea ce primim şi cu bucuria dăruirii; ce alt rost să aibă obiectele care ne sunt oferite şi pe care le dăm la rându-ne mai departe (ele rămânănd invariabil în aceeaşi mulţime a obiectelor) şi trupul, care ne plimbă un drum?
Suntem nişte bestii, nişte vânători; să avem mereu în minte asta şi ne vom comporta precum mieluşeii.
*
Dacă te ciocneşte cineva, spune-i: “Hristos a înviat”!
Dacă nu accepţi alte idei, cum oare ai făcut de le-ai acceptat pe cele pe care le ai deja?
Numele tău este ceea ce ești nevoit să întâmpini, greșelile pe care le faci mereu, dar numele tău este mai ales gândul luminos care îţi aparţine numai ție si care plutește mereu deasupra ta.
Raiul trebuie să însemne lipsa absolută a grijilor.
Cine n-are loc în viață de cărți de filozofie, să le pună pe Kant…
Când oamenilor le merge bine, sunt mai dispuși să empatizeze; când o duc rău, au tendința să-şi înrăutăţească şi mai mult situaţia; dar atitudinea binevoitoare poate transforma iadul comun în rai, prin renunțarea la iadul personal.
Să amintim oamenilor lucruri pe care nu le cunosc… să-i învăţăm ceea ce ştiu.
Dintr-un film:
– Nu-mi place de tine, nu ai un vis; eşti un visător…
… Atunci când te gândeşti să-ţi cumperi ceva din centru şi mergi pe la magazine care au dispărut de vreo zece ani…
Ştii că eşti pe drumul cel bun atunci când nu poţi explica clar activitatea ta prin intermediul vocabularului realităţii imediate, cotidiene, când îţi e greu să dai rapoarte.
De ce oare ne încăpăţânăm să vrem să fim iubiţi nu pentru ceea ce suntem (inclusiv facem), ci iubiţi pur şi simplu, aşa, iraţional?
Îi ajutăm pe ceilalți pentru că suntem puternici sau suntem puternici pentru că îi ajutăm pe ceilalți…
Despre estetică
Simturile noastre apreciaza nu numai perfecțiunea, ci si acele linii sau direcții care se abat de la modelul perfect, urmarindu-l însă in punctele sale mai importante.
A ţine ochii în pământ poate denota fie cea mai mare smerenie, fie cea mai mare mândrie…
– Dar e prea scump!
– Nu contează, că m-a făcut să plâng!
*
– Dar este prea periculos!
– Nu contează, că m-a făcut să plâng…
Pactul cu îngerul
– Omule, dacă o ții tot asa, nu te văd bine deloc… si ai mai si semnat pactul ăla cu diavolul…
Mai bine semnează aici…
– Ce cărți mai citesti?
– ”Viețile nesfinților”.
O singură carte într-o infinitate de volume.
Ce nu iti place vezi peste tot…
… atunci cand ar mai fi destule de pus la punct dar nu te induri sa rupi tacerea…
Problema cu grijile nu e sa nu ai deloc, ci mai intai să ai, si apoi să nu mai ai.
Când o femeie este smerită, ea îşi depăşeşte propria condiţie. Smerenia asumată înseamnă putere, disciplină, bunăvoinţă, răbdare. (Acelaşi lucru e valabil şi pentru bărbaţi.)
Tradiţionalist
Intelectualul tradiţionalist identifică, culege şi reuneşte elementele suplimentare şi interşanjabilee care vădit fac parte dintr-un întreg al fiecărei zile, pe care Pronia, negată de netradiţionalişti, ni le arată la vremea lor şi la vremea noastră.
Se spune că atunci când a venit regele, prin ’90, se strânsese un milion de oameni. Cineva a spus: “Uite cât de mulţi suntem, ar trebui să facem ceva…” La care un altul: “Suntem mulţi, e drept, dar… cam ăştia suntem toţi” …
– … Este un război complicat; până şi campionii de şah ar putea fi puşi în dificultate… Te pricepi la şah?
– Nu.
– Bine! Foarte bine! Dacă te-ai fi priceput, ai fi putut fi bătut…
Similitudini între produse şi oameni
Un produs, după un număr de ani, şi-a făcut treaba, şi-a împlinit menirea. Un produs aşa cum trebuie (mai ales în contextul actual, când un lucru bine făcut se întâlneşte din ce în ce mai rar) este nepreţuit – în sensul că nu îţi poti arată îndeajuns mulţumirea pentru el, preţul fiind fix, doar zâmbetul modest-stingher-grăbit al celui ce l-a făcut ne trimite recunoştinţa dincolo de noi, căci noi înşine nu ştim ce să facem cu ea, asemenea fumului de tămâie…
Horoscopul de azi: atenţie mărită şi totul va fi bine …
… Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi
să mai facem şi altceva
în afară de pâine
Te grăbeşti pentru că te aştepţi să eşuezi.
Fazanul împăiat din copilărie m-a învăţat
sa fiu un mare iubitor de animale
Ştiţi ce e umorul, umorul englezesc etc. Dar umorul românesc este acel umor care se suprapune perfect şi cu realitatea…
Deviza Uniunii Europene a fost, încă de la început, „Unitate în diversitate”. Se înţelegea că e vorba de diversitatea ţărilor aşa cum sunt, diferite între ele. Dar nu: se pare că e vorba de o diversitate forţată, de o „diversizare” a fiecărei ţări în parte atât din punct de vedere cultural (forţarea prin mijloace legislative a modificării moravurilor, valorilor şi obiceiurilor), cât şi prin încurajarea (în ultimele decenii)/impunerea (în prezent) a imigraţiei populaţiilor din alte continente, astfel încât, între ele, ţările să nu mai fie diferite între ele ci, dimpotrivă, identice, fără specific, personalitate sau memorie şi cetăţenii să devină, toţi, simpli consumatori, uşor de controlat.
… feb.
Orice relaţie este o potenţială „ruină” – aşadar fără construit şi reconstruit nu se poate…
În trecut era o vreme a „lupilor”, poate, dar şi a „câinilor”; însă acum este una a „oilor” – şi ce se-ntâmplă oare atunci când lupii ajung la oi?
veştile rele sunt deprimante
veştile pozitive sau despre sublim sunt siropoase
veştile despre cotidian sunt plictisitoare
……
De ce o fi atât de greu să punem în aplicare lucrurile simple, sănătoase, cu efect garantat?
Pentru că sunt cele mai preţioase! Şi ceea ce e valoros e greu de obţinut.
*
Salvarea nu e imposibilă pentru că e nepreţuită
ci pentru că nu reuşim să o privim în ochi
scriu Bună Ziua
în ziua asta care se tot încăpăţânează să se scrie cu Z mare
în toate limbile
De ce-mi plac pisicile:
O pisică poate veni la tine după un timp de absenţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar şi tu vei fi tratat cu aceeaşi seninătate atunci când se va întâmpla să o neglijezi.
Duelul
“În copilărie am fost martor la un duel. Ascuns în tufişuri, i-am auzit pe cei doi războinici vorbindu-şi: – Care e secretul tău? A întrebat unul. – Eu mi-am perfecţionat lovitura executând-o de fiecare dată exact în acelaşi fel… Dar al tău? – Eu de fiecare dată am lovit diferit!
– Dar de ce şi-ar fi divulgat astfel cele mai importante secrete, de care depindea viaţa lor?
– Am înţeles mai târziu: niciunul nu ar fi încercat – şi nici nu ar fi reuşit – să se schimbe tocmai atunci…”
N-ar trebui să căutăm frumuseţea – frumuseţea, ca şi aşteptarea nerăbdătoare a etapelor care ne marchează traseul scurtează şi mai mult timpul…
Secţiunea “citate”
Manastire – de Ion Pillat
Pe zari stravechi ca scoarte oltenesti,
Tesute-n flori si pasari de-amurgire,
Pe culmi te inaltai, sa implinesti
Logodna cerului cu ţara — manastire.
Si valea ca o carte s-a deschis,
Si-ntaia stea citi in ea prea bine,
Si ce-a fost trup de om s-a facut vis,
Si ce-a fost dor s-a impacat cu sine.
Si-n mine, si-n poiana, si pe drum
Deodata s-a intins atata pace
Ca Dumnezeu plutea ca un parfum
De fan cosit, cand claia se desface…
Si-as fi crezut ca totu-i zugravit
Si ca privesc, copil, o stampa veche,
De nu-mi venea — cand sters, cand deslusit —
Un zvon adanc de clopot la ureche.
20 februarie
„Banalizarea artelor şi a literaturii, triumful presei de scandal şi frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă şi scop ultim al existenţei noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză şi un fel de conştiinţă care ne împiedica să întoarcem spatele realităţii, astăzi, în epoca falşilor idoli şi a postculturii, întâietatea spectacolului şi a superficialităţii a devenit o regulă care face ca orice conştiinţă morală, intelectuală şi politică să adoarmă, orbită şi anihilată dimpreună cu libertatea noastră” – Mario Vargas Llosa
“Cultura este ceea ce rămâne după ce uiţi tot.”
Mircea Eliade: „Conform tradiţiei biblice, după cădere, omul a pierdut raiul, adică posibilitatea de a comunica direct cu Dumnezeu, dar şi-a păstrat capacitatea de a vedea urmele divinului atât în natură, cât şi în propria lui conştiinţă. Dar, după „a doua cădere” (corespunzând „morţii lui Dumnezeu” anunţate de Nietzsche), omul modern a pierdut posibilitatea de a trăi sacrul la nivelul conştiinţei, deşi continuă să fie călăuzit de el în subconştient” – „Briser le toit de la maison.”, Gallimard, Paris, 1986.
