(https://cronicaveche.wordpress.com/2016/07/26/cronica-veche-anul-vi-nr-7-8-6667-iulie-august-2016/ )
“Ce iei cu tine/ la ce n-ai renunţa, în polis-ul aglomerat?”
Ce aş lua ca să rezist în aglomerarea urbană (care este totuşi mediul meu de viaţă)? Trei lucruri…? Un obiect mai de preţ?
Primul lucru fără de care nu putem merge mai departe în aventura vieţii noastre este chiar această întrebare. Pentru că a ne întreba dacă nu cumva noi înşine suntem într-o oarecare măsură rătăciţi în tumultul oraşului, la fel cum am fi într-o insulă pustie, tocmai acesta este lucrul care ne poate salva.
Privind altfel lucrurile, de ce ne-am teme să fim pe o insulă izolată în mijlocul oceanului? Oare pentru că ne e frică de întâlnirea cu noi înşine? Pe insulă ne-ar apăsa probabil coerenţa (şi liniştea) exteriorului, în vreme ce noi înşine nu ne-am dobândit propria coerenţă…
În megaoraş, invers, uriaşa mişcare browniană, diversitatea contradictorie, mulţimea tentaţiilor dar şi a ameninţărilor traiului de zi cu zi ne asediază puţina coerenţă pe care am reuşit să ne-o construim.
Iar singurătatea, pe insulă ori în oraş, poate fi aceeaşi, indiferent de numărul oamenilor (în esenţă, străini) din jurul nostru …
Insula este pentru oamenii puternici, dar la fel şi polis-ul; haosul, legea acestuia din urmă, intră într-un război de uzură cu ordinea valorilor noastre individuale – în măsura în care le mai avem. Echilibrul sănătos al urbanului: nici să domine o singură personalitate, dar nici să nu se dilueze personalităţile-celule, astfel încât să avem de-a face cu o sumă de indivizi de aceeaşi genă incertă ca şi ansamblul din care fac parte.
Insula, locul plăcut al marinarului singuratic, evocă factorul uman, liber dar conştient de propria-i identitate, de vreme ce a preferat să fugă de lume pentru ca să scape intact; civilizaţia la apogeul ei înseamnă rezultatele omului, „mai eficiente” decât omul: maşina şi sistemul implacabil. Din când în când, factorul uman trebuie să salveze lumea de ea însăşi.
Comunitatea iniţială, tradiţională, formată pe principii natural-arhetipale – satul, urmaşul romanului „fossatum” (aşezare întărită) era menit să apere de exterior – dar şi în interior – un set de valori comune, în primul rând spirituale şi morale, în vreme ce comunitatea modernă, creată forţat, este un mix de valori diferite şi de antivalori.
Criza omului modern este în primul rând criza identităţii, setea de sens existenţial.
Zgomotul neîncetat al mulţimii din jur ne atrage atenţia numai asupra exteriorului. Spunea Pascal că tot răul umanităţii vine dintr-o singură cauză: inabilitatea omului de a sta liniştit într-o cameră…
Căutând situaţii ideale riscăm să nu le găsim, căci nu acesta este sensul: aceluia care căuta o mănăstire cât mai pe gustul său, un mare duhovnic i-a spus: trebuie ca tu să faci mănăstirea, prin trăirea ta. Acesta e secretul: trebuie să asimilăm ceea ce poate însemna „lumea cea bună” sau lumea în proporţiile echilibrate, o lume poate sortită utopicului, deoarece lumea este mereu supusă exagerărilor factuale; iar apoi trebuie să fim în stare să reconstruim acea lume şi într-un teren pustiu, şi în haosul modern. Altfel, degeaba ne lăudăm cu trecutul glorios, toate valorile rămân piese de muzeu dacă nu ne facem din ele un mod de viaţă.
Cât despre aceia care încă se tem că, în lume trăind, şi-ar putea pierde sufletul … tocmai de aceea nu-l vor pierde. Iar sufletul ce încă n-a găsit răspunsul căutat, să ştie că răspunsul l-a găsit deja pe el; dacă este sincer cu el însuşi, totul este o chestiune de timp…
Aşadar, dacă ar fi să iau ceva cu mine spre a-mi găsi salvarea… Ce ar putea fi? (Ce obiect sau lucru poate lua cineva pe lumea cealaltă?)
Eu mi-aş lua Întrebarea, setea pentru Sens şi pentru Adevărul vieţii.
Şi aş mai păstra pururea în oceanul inimii o mică insulă cu o mănăstire în vârf de munte.
Alexandru V. Dan
